Povestea de azi este una tristă a cărei final fericit întârzie să apară… Este o poveste despre durere, chin, trădare și… neputință. Este povestea lui Ionel Statache, un tânăr din Suraia a cărui viață s-a schimbat brusc în urmă cu aproximativ 6 ani. Avea 20 de ani când s-a angajat ca șofer. Ghinionul a făcut ca, la jumătate de an după ce s-a angajat, să sufere un grav accident în urma căruia a rămas fără mâna dreaptă… i-a fost smulsă de sărăriță, mașina cu care împrăștia material antiderapant în sezonul rece. O dată cu pierderea mâinii, Ionel și-a pierdut și prietenii, iar acum doar familia îi este aproape.
„Viața mea a devenit foarte grea!‟
Ionel are 26 de ani și multe vise spulberate. Deși s-au scurs aproape 6 ani de la nefericitul eveniment, Ionel încă este marcat de ceea ce i s-a întâmplat și nu mai îndrăznește să spere… nici măcar nu zâmbește. Ionel este serios, are o privire tristă și o inimă înghețată. Toți „prietenii‟ care roiau în trecut în jurul lui, acum au devenit doar o amintire dureroasă. „Sunt născut în Focșani, și am 26 de ani. Sunt din Suraia, am făcut școala generală acolo, apoi am venit la Focșani, am făcut Liceul 6, apoi am urmat școala profesională ca să ies cu meserie și permis. M-am specializat ca mecanic auto și ca tehnician în transporturi. M-am gândit să-mi continui studiile, să fac o facultate, dar acum îmi este greu cu scrisul… nu am ambele brațe ca să scriu cu unul și cu celălalt să țin foaia, îmi este foarte greu‟, spune Ionel Statache. Tânărul aproape că-și înghite cuvintele… este oarecum rezervat să vorbească despre el.
Imediat ce a absolvit liceul, Ionel a căutat un loc de muncă, pentru că familia din care provine nu are posibilități financiare foarte mari. Având permis, Ionel s-a angajat ca șofer pe un camion, iar în timpul iernii ajuta la deszăpezit. „După liceu, am căutat să muncesc. M-am dus la muncă și, între timp, am avut accidentul în urma căruia am rămas fără o mână. S-a întâmplat pe 26 ianuarie 2014. A fost un accident de muncă. Lucram ca șofer pe camion, iarna mă ocupam cu deszăpezitul pe sărăriță, într-o fracțiune de secundă am alunecat înăuntru și mi-a smuls mâna pe loc. Nu am avut niciun sprijin din partea șefului după accident, a dat toată vina asupra mea. Aveam 20 de ani când m-am angajat, și la jumătate de an s-a întâmplat necazul. N-am făcut niciun pas greșit, eu doar încercam să deblochez sărărița ca să poată arunca sare pe drum, și am alunecat. Aveam o săptămână de când utilizam mașinăria aia… în mod normal trebuia să fim doi, dar el nu prea avea oameni și m-a pus singur. În momentul accidentului am fost singur, nu m-a ajutat nimeni. M-am ridicat de acolo și am strigat la el să oprească mașina. Apoi nu-mi mai amitesc nimic. În județul Brăila s-a întâmplat. Pentru părinți a fost un șoc… am plecat de acasă normal, și m-am întors numai cu o mână. A fost un șoc și pentru mine. Am stat o lună și două săptămâni în spital la Brăila. De atunci, viața mea a devenit foarte grea… Învățat să fac multe lucruri, să am activități, să fac muncă grea de unul singur, a fost foarte greu să văd că deodată nu mai pot face nimic, este foarte dificil. Mulți nu prea mă mai bagă în seamă, absolut deloc și cred că problema este mâna, probabil că le este rușine cu mine. Am dureri, mai ales acum când este vremea rece, mă doare de nu știu ce-i cu mine, dar asta este, nu am ce face!‟ Spune „Asta este!‟ cu amărăciunea unui om care avea alte așteptări de la viață, un om care nu înțelege de ce tocmai lui i-a fost dat să ducă această cruce. Însă acest „Asta este!‟, nu-l ajută de fiecare dată să lupte.
„Sala este relaxarea mea!‟
Singurii oameni care au rămas lângă Ionel chiar și după accident, au fost părinții pe care îi privește ca pe două icoane. Din păcate, viața este trecătoare și, cu toate că nu o spune răspicat, tânărul se gândește cu îngrijorare la cum va arăta viața lui atunci când părinții îl vor privi de acolo de sus, sub forma unor stele… Până atunci însă, speră să-și întemeieze propria familie. În afară de mersul la sală, lui Ionel îi place foarte mult să conducă… mersul cu mașina îl relaxează și îi menține mintea limpede. „O zi din viața mea decurge cam greu pentru mine, am părinții care mă ajută indiferent de ceea ce fac și mai am sprijin din partea surorii mele și a verișorilor pe care îi mai am, în rest nimic. Cât de cât reușesc să mă îmbrac singur, dar îmi este greu. Am avut momente în care am zis gata, nu mai pot… am și căzut, am fost în spital. Am căzut inconștient din cauza stării. Ceea ce mă face să continui este că trebuie să lupt așa cum sunt și să demonstrez că se poate trăi și așa. Îmi este bine cu mașina pentru că atunci când conduc, mă relaxez, ăsta este unul dintre lucrurile care mă face să merg mai departe. Orice manevră fac la volan, recunosc, că simt nevoia celeilalte mâini și din cauza asta mă și doare.‟
Pentru tânărul de 26 de ani mesul la sală a apărut inițial ca o necesitate pentru că proteza de la mâna dreaptă era mult prea grea pentru el. Deși este înconjurat de atâția oameni, ei îl observă doar atunci când au nevoie de ceva de la el, în rest îl ignoră. Ușor, ușor, mersul la sală a devenit parte din existența lui, iar acum nu trece o zi fără să nu fie acolo, printre fiare și departe de oamnei. „În urmă cu aproximativ 3 ani am început să fac sport din cauza faptului că atunci când mi-am pus proteza simțeam că îmi trage umărul în jos, era prea grea și trebuia să fac în așa fel încât să echilibrez greutatea protezei cu greutatea corpului. Așa că am început să merg la sală. Nu prea am avut posibilități mari să fac sală, și o perioadă am renunțat. Apoi am revenit și de data asta am spus că nu mai renunț la sală pentru că am văzut că este mai bine. Vin în fiecare zi la sală, ca să pot trece peste anumite lucruri și să mă relaxez. Sala este relaxarea mea! De obicei stau în jur de 2/3 ore în fiecare zi la sală, nu-i mult. Pornirea spre culturism am avut-o de la domnul Florin Ancuța, antrenor de fitness la sala Ulise, el m-a susținut și mi-a spus că dacă tot fac sală și încep să am rezultate bune, ar fi bine să merg și la competiții.‟
Zis și făcut! Ionel s-a ambiționat și a început să se pregătească pentru prima lui competiție.
„Prima competiție a fost anul acesta, în primăvară, pe 13 aprilie la Sibiu. Am început să mă pregătesc pentru competiție încă din vara anului trecut. A trebuit să țin un regim alimentar diferit față de cel pe care îl aveam înainte, adică fără grăsimi, fără dulciuri, doar salate, multe legume, carne, sucuri naturale pe care mi le făcea mama pentru că altcineva nu avea cine. Fac foarte multe exerciții, îmi lucrez spatele, pieptul, brațul, abdomenul… fac toate grupele de exerciții. La competiție am fost foarte emoționat pentru că atunci când ești altfel se uită toți la tine și își pun întrebări legate de cum și ce fel faci ca să te descurci. Când am apărut pe scenă însă, am avut parte de o reacție foarte frumoasă din partea oamenilor, au început să mă aplaude și să mă felicite pentru ceea ce fac. Am obținut locul 1. Mulți îmi spun că nu au răbdarea pe care o am eu ca să se pregătească pentru o competiție de culturism. Culturismul presupune că toată viața trebuie să am grijă ce mănânc și ce exerciții fizice fac‟, spune, încântat, Ionel. Pentru prima dată după câteva minute bune de depănat aminiri, pe chipul lui pare să se întrezărescă un zâmbet… „Sala este relaxarea mea!‟.
„TOATĂ VIAȚA trebuie să stau așa!‟
„TOATĂ VIAȚA!‟ este o sentință cam grea, zic eu, pentru un copil. Pentru că Ionel era un copil atunci când a făcut cunoștință pentru prima dată cu durerea, avea 20 de ani… La 20 de ani viața ar trebui să fie relativ ușoară, poate puțin confuză, dar doar atât. Din păcate, banul ajunge să ne grăbească uneori pașii în viață. Pentru bani, alegem să muncim, indiferent cât de grea sau de riscantă poate fi meseria pe care nu ne-o alegem, ci pe care o găsim. Pentru că la 20 de ani mai ai o problemă, patronul nu te angajează prea ușor pentru că nu ai EXPERIENȚĂ. Viața lui Ionel arată altfel de 6 ani… este pensionar pe caz de boală, cu un grad de handicap care îl condamnă toată viața să stea acasă și să nu aibă un serviciu, după cum o spune chiar el. „Merg la sală ca să mă mențin și să am rezultate pe partea dreaptă la braț ca să pot ține tot timpul proteza. Proteza pe care o am eu este mioelectrică, cu acționare electrică, se mișcă adică. Acum nu o mai pot purta pentru că, tot făcând exerciții, mi s-a mărit brațul. Sunt nevoit să o schimb, trebuie să merg la București. O dată la 3 ani merg să-mi schimb proteza. Pe asta o am de 1 an și jumătate, și trebui să mai aștept 1 an jumătate ca să merg să o schimb. Acum oricum nu am posibilitate materială. În prezent, muncesc acasă cu părinții, îi mai ajut prin curte cu diferite activități. Nu pot să mă angajez pentru că sunt ieșit la pensie fără drept de muncă din cauza problemei de sănătate pe care o am. TOATĂ VIAȚA trebuie să stau așa. Îmi doresc foarte mult o familie, dar este greu să găsești persoana potrivită. Am avut o prietenă cu care am vorbit 3 ani jumătate și apoi mi-a dat cu piciorul. Asta s-a întâmplat după accident. Am încercat să mai vorbesc cu altcineva dar am avut parte de același tratament și din cauza asta am acele momente în care cad… mă dezamăgesc singur. Noroc că vin la sală și trec peste, uit… Îmi plăcea și înainte sportul, dar nu aveam timp să-l practic pentru că eram ocupt cu munca. Îmi plăcea să fac, dar nu aveam timp!‟
Cu toate că are nevoie de bani, Ionel nu cere… viața l-a învățat că pentru fiecare lucru pe care îl dorești ești nevoit să muncești foarte mult. Trebuie să aștepte 1 an și jumătate până la control, și speră că până atunci va avea banii necesari pentru noua proteză. Ionel are 26 de ani și de 6 ani este pensionar pe caz de boală… Pentru părinții lui, accidentul lui Ionel a venit ca o săgeată care le-a străpuns inima. Iar pentru Ionel, acest accident a însemnat o primă întâlnire cu îngerul morții care s-a gândit să-i mai acorde o șansă. Cât despre oamenii pe care el i-a numit prieteni și apoi au dispărut din calea lui atunci când au văzut că este diferit față de ei, orice cuvânt în plus sau în minus este de prisos.
