An de an, de 11 ani încoace, mama vine și pleacă. Vine și pleacă. Stă cu noi o lună, mai scurtă decât oricare din an, apoi se întoarce în Italia. An de an îmi strâng ochii ca să nu plâng, dar anul ăsta n-am mai putut. Anul ăsta nu mi-am mai putut ține lacrimile, s-au rostogolit rebele în plină stradă, în plină îmbrățișare. Câtă nevoie am de tine, mamă! Cât aș vrea să poți rămâne aici, cu noi, fiicele tale, cu nepoții tăi! Cât aș vrea altă țară, alt neam, alt stat! Că țara asta, neamul ăsta, statul ăsta au rupt fără remușcare familii și le-au aruncat care încotro! Au lăsat copii fără părinți și părinți fără copii, ducând un dor care le arde sufletele pentru un trai decent. Ne-au smuls și ne-au risipit, de parcă n-am fi însemnat nici cât fire de praf.
Nu vreau să mai pleci, mamă! Dar statul, după 20 și ceva de ani de muncă cu acte, ți-a dat doar vreo 600 de lei pensie. Că ce rost avea să-ți facă patronii post revoluționari documente? Ai muncit și colo și colo și colo, erai tânără, aveai două fete de crescut, de ținut în școli, ai zis că merge și așa, nu te gândeai atunci că la 60 și ceva de ani va trebui să stai prin alte țări ca să poți să-ți asiguri o pensie din care să poți trăi… Nu te gândeai, mamă, să faci o nouă revoluție împotriva celor care te plăteau la negru, care îți dădeau salariul minim pe economie, dar te țineau în fabrica de confecții câte 10 ore pe zi… Nu te gândeai, mamă, că îți vei vedea nepoții crescând pe camera de la telefonul mobil… Nu te gândeai, mamă, că le vei fi străină, căci nu ai fost cu ei decât o afurisită de lună din an… Nu te gândeai, mamă, că vei plânge în camere din case străine uitându-te la pozele noastre… Nu te gândeai, mamă, că în loc să iei energie de la nepoți, la vremea pensiei, o vei da pe a ta unor bătrâni pe care îi îngrijești…
Nu vreau, mamă, să mai pleci, dar țara asta te vrea dusă! Țara asta, care nu se mai face bine și în care nu mai cred și pentru care nu mai am speranță… An de an, mai tineri sau mai în vârstă, românii au plecat și pleacă, într-un exod nemaiîntâlnit. Unii se întorc, înalță case cu etaj, pe care le lasă goale, căci țara asta, neamul ăsta, statul ăsta, îi alungă cumva, îi trimit înapoi, nu-i mai vor, iar ei simt, știu cumva că și-au pierdut sensul, și-au pierdut rostul, trăiesc în două lumi, cea de acolo și cea de aici, sperând totuși la acasă, dar acasă e o iluzie din ce în ce mai ștearsă. Acasă nu e acolo, dar nu mai e nici aici. E o punte între două lumi, o punte pe care românii plecați în străinătate o străbat arși de dor, amărâți de speranțe care se dovedesc fără temei. Acasă a rămas doar o amintire.Vor trăi în ea mereu, dar nu se vor mai simți ca atunci, în zilele alea când nu erau dezrădăcinați, când familiile erau întregi, când copiii aveau părinți și părinții aveau copii, când nepoții aveau bunici, iar bunicii aveau nepoți.
Nu pleca, mamă! Sau hai să plecăm cu toții! Hai să plecăm într-un loc din lumea asta sau din alta, unde oamenii să fie corecți unii cu alții, să fie drepți, să nu înșele, să nu fure, să nu exploateze, să nu batjocorească, să respecte, să empatizeze… Nu știu dacă există un asemenea loc, dar știu sigur că nu e în România! Pentru că în România, la tot pasul, sunt oameni care vor să te înșele, cărora nu le pasă dacă trăiești sau mori, oameni încruntați, suspicioși, brutali, abrutizați. Mi-am pierdut orice speranță…
Pleacă, mamă! Și ia-ne și pe noi!
Mă doare sufletul, să aud așa ceva de Țara mea, a voastră,a tuturor românilor.Nu sunt străină de acest sentiment,și eu am un copil plecat, știu ce înseamnă să pui masa și lacrimile să curgă de dorul celui plecat.Am 55 de ani, doi copii, unul plecat ,unul în țară. Am muncit f. mult să le pot oferi cît de cît strictul necesar. Cel mic a ales să plece, nu l-am oprit, ba din contra l-am încurajat. Speranța că vor veni timpuri mai bune le-am avut în permanență. Dumnezeu ne-a dat o Țară frumoasă, bogată, oamenii sunt minunați (deștepți, harnici) ca orice pădure avem și uscături. Nu uitați, orice faptă își are răsplata, cei răi care ne conduc vor plăti mai devreme sau mai tîrziu.Important e să mergem mai departe ,indiferent de greutăți, dreptatea nu o facem noi pămîntenii, cel de sus e judecătorul suprem. Ei fug de judecata pămînteană, folosind diverse metode, dar de judecata divină nu au încotro. Copile, tu care scrii acest jurnal, tu sau mama ta, ai încredere în Dumnezeu că într-o zi toți cei ce v-au fugărit din Țara asta vor plăti.