Milan Kundera. <<Există o imagine frumoasă în romanul lui Saul Bellow, Iarna decanului. Personajul central – decanul Corde – aude un câine lătrând sălbatic undeva. Își imaginează că lătratul acela reprezintă protestul câinelui față de îngrădirea existenței canine. „Pentru Dumnezeu, spune câinele, deschideți puțin universal !” Åži, pentru că Bellow nu vorbește, de fapt, despre câini – sau nu numai despre câini -, am sentimental că furia câinelui și dorința lui sunt și ale mele, ale noastre, ale tuturor. Pentru Dumnezeu, deschideți puțin universal ! >>
***
John Fowles începe romanul Daniel Martin cu următoarele cuvinte:”Vedere de ansamblu; sau tot restul este pustiire.” (Prin această frază uluitoare putem înțelege pe deplin că „ființa umană este incompletă. Ea este alcătuită din fragmente, dogme, răni din copilărie, articole din ziare, remarci întâmplătoare, filme vechi, victorii mărunte, oameni pe care i-am urât sau iubit. Omul este un edificiu șubred.”)
Nadine Gordimer. „Cei bogați și cei puternici, temându-se de răzvrătirea celor lipsiți de avuție și putere, îi visează pe aceștia sub formă de monștri.”
<<Un babuin este găsit mort pe o stradă în Soweto, împușcat probabil în timp ce fura o pulpă de vânat din cârlig:”Nu este decât un babuin, la urma urmei; nu un urangutan, nu un cimpazeu – doar un exemplar dintr-o spcie locală ” au pus capăt anchetei autoritățile. Doctorul Grahame Fraser-Smith, pe un terene de golf, privind în ochii unui babuin viu, și-a închipuit că privește „înapoi într-o conștiință din care provenea o parte a lui.” >>
***
Salman Rushdie. <<În sinea mea a existat întotdeauna o luptă corp la corp între „acolo” și „aici”, între ispita rădăcinilor și cea a drumului. În această înfruntare dintre cei dinăuntru și cei din afară, m-am obișnuit să mă simt concomitent în ambele tabere. Acum am ajuns de partea acelora care, prin preferințe, fire și circumstanțe, pur și simplu nu aparțin. Această neapartenență – la care mă gândesc ca la o dezorientare, o pierdere a Orientului – este acum patria mea artistică. >>
***
Jorge Luis Borges. <<Pentru ca oroarea lui să fie perfectă, Caesar, încolțit la baza unei statui de nerăbdătoarele pumnale ale prietenilor săi, descoperă, printre chipuri și lame de oțel, pe acela al lui Marcus Junius Brutus, favoritul, poate chiar fiul său, și atunci renunță să se mai apere și exclamă: „Åži tu, fiul meu !” Shakespeare și Quevedo reiau pateticul strigăt.
Destinului îi plac repetițiile, variantele, simetriile; nouăsprezece veacuri mai târziu, în sudul provinciei Buenos Aires, un gaucho e atacat de alți gaucho și, prăbușindu-se, îl recunoaște pe finul său, căruia îi adresează cu blândă mustrare și lentă uimire (aceste vorbe ar trebui ascultate, nu cutite):”Măi, să fie !” E ucis și nu știe că moare doar pentru repetarea unei scene. >>
