„Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut cu ei tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui! Åži, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis” (Matei 21, 33-39).
„Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acestora?”. Au răspuns într-o voce: „Pe cei răi, îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele ei la vreme!”. (Matei 21, 40-41). Răspunsul nu era greu și nici nu putea fi altul. Åži noi avem o vorbă din bătrâni care se potrivește de minune: „După faptă și răsplată” sau „Rău faci, rău găsești”. Mântuitorul nu spune această pildă fără un scop anume. Tocmai avusese o dispută aprinsă cu căpeteniile preoților și cu bătrânii poporului ( Matei 21,23 ), chiar după intrarea Sa în Ierusalim. El răsturnase tarabele negustorilor și îi alungase din templu zicând „Scris este, casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari” (Matei 21, 13). Pe urmă vindecase niște orbi și, spre seară, se dusese în Betania unde a și înnoptat, probabil în casa lui Lazăr. A doua zi s-a mâniat pe un smochin și l-a blestemat pentru că nu avea roade, încât bietul pom s-a uscat pe loc, această pildă constituind o lecție pentru cei care nu dau roade dar și o pildă că prin credință se poate obține totul. Urma Săptămâna patimilor, iar Mântuitorul se întoarce la templu. Vestea despre faptele Sale se dusese în toate părțile, dovadă că bătrânii și căpeteniile l-au luat la întrebări: „Cu ce putere faci acestea?”. Iisus putea foarte simplu să le răspundă, însă a preferat să le pună o serie de întrebări pentru a-i determina să afle răspunsul singuri. I-a întrebat despre Ioan Botezătorul: de la cine era botezul său? Aceștia și-au dat seama că pot cădea în propria lor capcană, deoarece dacă ar fi zis: „de la Dumnezeu”, Iisus i-ar fi întrebat de ce n-au crezut în el, iar dacă ar fi zis: „de la oameni”, se temeau de cei din jur, care îl considerau pe Ioan drept sfânt și trimis de Dumnezeu. Åži atunci, cu viclenie, au răspuns: „Nu știm”. Văzându-le viclenia, Iisus le-a spus și El: „Atunci nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac acestea”. Dacă ei n-au vrut să recunoască ceea ce știa toată lumea, că Ioan era trimis de Dumnezeu, cum vor recunoaște că El făcea toate cu putere de la Dumnezeu sau cu puterea Sa de Dumnezeu? În loc de orice răspuns, ca să le deschidă ochii asupra persoanei Sale și a rostului Său în lume, le-a spus parabola cu lucrătorii viei. Este o parabolă istorică și profetică, deoarece îl situa pe Iisus în istoria mântuirii, pe linia promisiunii lui Dumnezeu, și le dezvăluia ceea ce urma să se petreacă peste numai câteva zile cu Dânsul ( patimile și răstignirea Sa ). Aceștia au înțeles povestirea, i-au dat un răspuns bun lui Iisus cu privire la consecințe, dar niciunul nu și-a dat seama că, de fapt, Mântuitorul îi adusese în situația de a-și pronunța singuri sentința, față de modul cum se purtau și cum se vor purta până în final cu El. La sfârșit de tot, le-a dezvăluit totuși Cine era El și cu ce putere făcea totul: „Au doară niciodată n-ați citit în Scriptură? Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta și lucrul acesta a fost minunat în ochii noștri” (Matei 21, 42; Psalmul 117,22; Isaia 28, 16). Cel neluat în seamă astăzi va ajunge să fie cel mai important, „piatra din capul unghiului”, adică aceea care ține toată construcția. El era cel nesocotit, aceasta a vrut să le spună. Åži au înțeles, dar n-au fost de acord, nu L-au crezut, nu L-au luat în serios, deoarece ei erau ca lucrătorii viei, care nu i-au primit nici pe prooroci și care nu-L primeau acum nici pe El. Mai mult, acei care îl vor și omorî, ca pe fiul stăpânului viei din parabolă. Mântuitorul profețea ceea ce urma să se întâmple chiar în săptămâna aceea: arestarea, patimile și moartea. Dar îi și avertiza: „De aceea vă spun că se va lua de la voi împărăția lui Dumnezeu, și se va da neamului care va aduce roadele ei” (Matei 21, 43).
Să avem credință, nădejde și dragoste!
Iisus Hristos ne-a adus răspuns la întrebările noastre firești, despre lume, despre noi înșine, despre viața noastră, despre rostul nostru, despre moarte, despre ce este dincolo de moarte, despre ce se întâmplă cu noi toți, etc. El ne-a învățat legea iubirii: „Din aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi”. Mântuitorul și apostolii Lui, Sfântul Pavel îndeosebi, rezumă virtuțile care se cer creștinilor la trei: credința, nădejdea și dragostea. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola I către Corinteni, care se va citi duminică: „Vegheați”! (I Cor. 16, 13). Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a venit să reinstaureze dragostea în lume. A fost trimis de Tatăl în via sădită de El, în lume. Åži iată că tocmai cei care ar fi trebuit să-L primească mai bine, tocmai ei L-au respins. Åži L-au respins chiar în numele credinței lor, pe care o înțelegeau stâlcit. Deși li se trimiseseră profeții ca să-i pregătească, totul a fost în zadar. De aici amenințarea cu pedeapsa dezmoștenirii: „Va da via altor lucrători, care Îi vor da roadele ei la vreme” (Matei 21,41). El ne-a fost dat nouă, care credem că este Fiul lui Dumnezeu, cel Unul născut, care a pătimit și a înviat pentru ca noi să avem viață veșnică.
