Luni seară mi-am ridicat întâmplător privirea spre partea de răsărit a orizontului şi am descoperit printre crengile desfrunzite ale copacilor, cea mai frumoasă lună plină din ultima vreme. S-a întâmplat în acea perioadă scurtă de timp, între amurg şi căderea deplină a întunericului, un moment descris printr-un cuvânt care sună foarte frumos – înserarea… atunci când cerul se colorează într-un albastru cum e cerneala, iar Luna are nuanțe arămii, uneori chiar roşiatice…
La rândul lor, copacii erau parcă desenați, o dantelărie de crenguțe care privite dintr-un anumit unghi, păreau că țin în brațe Luna. Am fotografiat în grabă, ştiind că nu va dura mult acest tablou feeric, Luna avea să se ridice deasupra copacilor şi să devină tot mai strălucitoare, iar albastrul intens al cerului avea să se preschimbe în negru peste puțin timp. Privind la imaginile surprinse, nu mi-am putut opri mirarea: cât de frumoasă poate fi… întotdeauna mi-a plăcut Luna – învăluită în mister, cu fața ei când ascunsă, ca o seceră aurie, când scoasă la iveală, rotundă şi strălucitoare.
Şi mi-am amintit o legendă frumoasă şi veche, care spune că Soarele a iubit Luna atât de mult încât a murit în fiecare noapte doar ca să o lase pe ea să trăiască.
Povestea începe aşa: Odată, foarte demult, într-un timp în care Pământul era la începuturi, Soarele strălucea învăluind lumea în cea mai puternică lumină care s-a văzut vreodată. Oamenii erau fericiți şi se bucurau de fiecare dată când vedeau Soarele pe cer. El le aducea bucurie şi speranță, el era izvorul vieții. Însă Soarele era singur… singur pe cerul infinit. El privea în jos, la oamenii care viețuiau sub razele lui, şi se întreba cu tristețe dacă soarta lui e să fie singur pentru totdeauna. „Acesta este prețul pe care îl plătesc pentru că sunt cel mai strălucitor dintre stele.” – îşi spunea el.
Şi totuşi, pe cer mai era şi Luna. Pe măsură ce Soarele devenea obosit şi începea să dispară, ea se ridica pe bolta cerească, însoțită de milioane de stele. Lumina ei era de o frumusețe tristă, dar trecea neobservată de multe ori, pentru că toată lumea se retrăgea la culcare. Stelele o priveau cu dorință, sperând că într-o bună zi se vor apropia destul de mult de ea, aşa încât să o facă nu se mai simtă atât de singură. Dar nu aveau cum. Luna era de neatins. Uneori, în timpul nopților reci, ea se învăluia într-o mantie groasă de întuneric.
Până când într-o zi, Soarele a coborât din ceruri şi a reuşit să o zărească preț de câteva secunde. Ea i-a aruncat o privire şi o parte din ființa ei s-a luminat dintr-o dată. Atunci Soarele a înțeles că şi Luna poate străluci la fel de mult ca şi el – în inima lui a înflorit o rază de speranță. Dar sufletul lui era umbrit de tristețe: se îndrăgostea tot mai mult de această regină a nopții şi ar fi dorit din toată inima să o vadă mai mult decât câteva secunde trecătoare pe care le împărtăşea cu ea atat în zori, cât şi la amurg. Luna era însă de neatins.
„Pleacă!” – îi şoptea ea în una din acele nopți, cu o voce dulce şi plină de tristețe, precum ultima ei rază de lumină la venirea dimineții. „Pleacă şi lasă-mă să respir… eu şi cu tine avem destinele scrise. Tu luminezi ziua, iar eu arunc sclipiri în întunericul nopții. Nu vom fi niciodată împreună, legătura dintre noi ar fi împotriva a ceea ce cred toți oamenii, împotriva a tot ce se cunoaşte pe lumea asta.”
În timpul verii, Soarele rămânea încă puțin pe bolta cerească, sperând ca ea să se răzgândească. Însă niciodată nu s-a întâmplat asta. „Să nu îndrăzneşti să îți abandonezi binecuvântarea luminii tale pentru întunericul meu.” – acestea au fost cuvintele pe care Luna, cu ultimele puteri, a reuşit să i le spună Soarelui.
Și uite așa, o parte din sufletul Soarelui moare, cu fiecare înserare, în clipa în care coboară încet după linia orizontului şi mai întoarce, după umăr, o ultimă privire spre Luna ce tocmai se iveşte. Rămân despărțiți pentru totdeauna, doar la o privire distanță, stăpânind şi el, şi ea, fiecare câte o jumătate de zi.
