Într-o zi cu soare, așteptam în antecamera unei doctorițe. Alături de mine și fetița mea, o mamă cu doi băieței. Plictisiți de atâta așteptare, băieții s-au apucat să bată în geamul ușii de la intrare, să alerge și să râdă. La un moment dat, cel mai mic a început: „P_ _a”, „P_ _a” și încântat de grimasele făcute de mamă a repetat iar și iar cuvântul. „Vai, mamă, unde ai auzit tu acest cuvânt, că acasă noi nu vorbim așa”, i s-a adresat mama, privind cu colțul ochiului spre mine. Oricât am încercat, n-am putut să-mi opresc un zâmbet.
Copiii repetă. Gesturi, cuvinte, fapte. Ei vor să crească mari și cred că repetând gesturile, cuvintele, faptele adulților, cresc.
Recunosc că din când în când mai scap câte un cuvânt „urât” chiar și în fața copiilor mei. Folosesc ghilimelele pentru că nu cred că există cuvinte urâte, ci doar oameni urâți, oameni care folosesc cuvintele pentru a jigni, răni, atrage atenția, ieși dintr-o situație, defula. Probabil sunt și eu urâtă atunci când le folosesc și până acum câțiva ani chiar mă feream de ele. Odată cu înaintarea în vârstă și cu creșterea cantității de stres, le folosesc însă, părându-mi chiar utile în unele situații, mai ales în confruntarea cu neanderthalieni.
Cineva mi-a spus cândva că trivialitatea este (sau o fi spus că ar trebui să fie…?) apanajul intelectualilor.
Nu știu de ce, dar până acum, fetița nu a repetat cuvintele „urâte” pe care le mai aude din când în când, iar băiețelul e deocamdată la stadiul de apa ta, gata, pa-pa. Dacă aș auzi-o folosindu-le nu aș ignora-o, așa cum fac alți părinți, considerând că va trece de la sine. I-aș spune că unele cuvinte pot face rău și nu e frumos să le folosească. Îi explic continuu diferența dintre bine și rău, chiar dacă e greu de înțeles la numai trei ani și trei luni.
Un cititor m-a acuzat că vreau să țin „lecții de morală”. Nici gând! Scriu doar o rubrică în „Monitorul de Vrancea”. Cine vrea citește, cine nu, nu. Îmi propun să descriu experiențe prin care trec ca mamă, nu pretind că dețin vreun adevăr absolut. De multe ori, când unul dintre copii plânge aparent fără motiv și sunt întrebată: „De ce plânge?”, răspund că dacă aș știi de ce plâng bebelușii ori copiii mici probabil aș fi foarte bogată sau aș câștiga un premiu Nobel.
Vreau să insist asupra unor convingeri: copiii trebuie să înțeleagă că libertatea presupune și obligații, nu doar drepturi, că există bine și există rău; copiii trebuie ghidați, învățați, educați, nu lăsați în voia soartei, mediului, instinctelor; copiii cresc așa cum îi creștem; copiii caută explicații, „de ce?” e principala lor întrebare, iar răspunsul „Du-te la mă-ta”, „Du-te la tac-tu” ar trebui interzis prin lege; fapte rele, cuvinte „urâte” nu trebuie ignorate ci conștientizate ca fiind rele, „urâte”, căci răul și urâtul apar constant în viața copiilor, oricât am încerca să-i ferim. Dacă un copil nu conștientizează că să lovești alt copil e rău, atunci va lovi și dacă nu știe că „P_ _a” e un cuvânt ce nu e frumos să fie folosit, atunci îl va folosi. Copiii trebuie învățați diferența dintre bine și rău.
Tactica băgării gunoiului sub preș mi se pare nu doar inutilă, ci chiar periculoasă.
