Ion Panait este una dintre marile legende ale poeziei şi boemei literare din anii ’80, din oraşul de pe Milcov. S-a născut pe 1 martie 1941 în localitatea Piscu, județul Galați, şi anul acesta ar fi împlinit, odată cu superba lui literatură, 78 de ani.
Avea un cult al prieteniei de care astăzi îmi aduc aminte cu duioșenie, avea mulți cunoscuți, amici și prieteni, aproape toată lumea îl cunoștea în oraș și totuși, întreaga lui viață, a fost un om singur, ca un erete, monumental în înaltul cerului, plutind ˮîn văzduhul superb al imensităţiiˮ, aproape imobil, cu ochiul înfipt în ˮtristeţea vegetală ˮ a câmpurilor de la Piscu.
Viața lui Ion Panait avea ceva din frumusețea complicată, tenebroasă din filmul lui Ingmar Bergman, Ora lupului (1968). La fel ca personajul lui Bergman, pictorul Johan Borg, Ion Panait nu a căutat niciodată vreun câștig al existenței și s-a lăsat în voia unui flux delicat și dificil de poezie și boemă care i-au măcinat viața, pe insula sa fantastică. Noblețea obârșiilor sale din câmpiile umede de la Piscu stă la baza poemelor sale în care nimic nu este evident.
Marele erete a murit la malul mării, departe de locurile în care se născuse şi de cele în care ar fi vrut să fie pus în pământ. Frumosul său destin a fost ajuns din urmă de ˮnourii lungi ˮ de pe câmpiile întinse de la Piscu în care îşi avea originile memoria lui poetică, prinsă-n ˮcapcanele ierbiiˮ. El, care nu dădea ascultare nimănui, s-a lăsat în voia morţii la ceasurile c\nd păsările, ascunse-n frunzişul dumbrăvilor, îşi celebrau iubirea. Cum trebuie să fi fost moartea, cum trebuie să fi fost îmbrăcată ori sulemenită de l-a ademenit în braţele ei cu atâta voluptate! Capcana fusese pusă, cu grijă, şi marele erete a căzut în ea. O stranie anticipaţie (poetică!) a acestei scene se găseşte în poemul Pasărea de lut: ˮ…adormeam până la moarte cu o pasăre/ smălţuită în braţeˮ. În aceeași seară de 08.09.2009 când murea Ion Panait, dar în alt loc, pe scena Teatrului Act din București, la premiera piesei sale Dumnezeu de a doua zi, regizorul Claudiu Goga, fără să știe în mod direct, descria de fapt toate sfârșiturile de pe pământ din acea seară: ˮ…un Dumnezeu de a doua zi, cu felul lui ciudat de a aranja lucrurileˮ.
Marele erete, cu sprâncenele stufoase și ochii deschiși, a murit cu aripile întinse, monumental, în aer. Oasele lui vor fi găsite, odată și odată, în aer. Era oarecum conștient de această postumitate încă din timpul vieții, de vreme ce a scris, testamentar, următoarele versuri: ˮ…m-am oferit spre vânzare și admirație fără să știu că mi se trage scara discret și sunt lăsat în văzduhul superb al imensității….ˮ (colaj din volumul Contemplația umilinței, Ed.Andrew, Focșani, 2007).
În orice clipă a vieţii sale, Ion Panait a fost un mare poet. Pînă şi eşecurile sale răsunătoare s-au transformat în poeme. A fost întotdeauna dincolo de ˮcercul nostru strîmtˮ. Obișnia să spună, toți ai mei au murit de plămâni, și eu voi muri de plămâni… N-a fost așa. Infinitatea acestei lumi l-ar fi ucis oricum.
A introdus în poezie un fel de romanță lexicală, fără puncte de referință, unde cuvintele par să se transforme într-un fel de acuarele ciudate, lăsate să curgă în voie, cu lentoarea vegetală a amiezilor, alcătuind secevențe autobiografice vagi, îndepărtate, aproape uitate, pe care poetul le reface din senzații, culori și mirosuri. Poemele sale sunt concepute din lumini și umbre, alcătuiri fragile care își pierd conturul îndepărtat, ˮpânzeˮ decolorate pe care se derulează viața terestră a poetului, așa încât, acestea par mai degrabă să se nască de la sine, pe buzele unei flori sau în îndoitura vântului. Ion Panait a ˮfăcutˮ o poezie a timpului trecut, a lucrurilor rămase în urmă și abandonate, asigurându-ne că, de fapt, realitatea de pe pământ este o ficțiune. Instantanee privite printr-o eșarfă a timpului care nu poate fi oprit de oameni. Există o frază în micul roman al lui Don DeLillo, Arta corpului (Ed.Polirom, 2017), care se potrivește perfect cu atmosfera poemelor marelui erete: ˮTimpul e singura narațiune care conteazăˮ. Narațiunea vieții lui IP, așa cum a fost în realitate, ascunsă cu abilitate și sacrificiu celor din preajmă, o puteți descifra în cărțile sale, poem cu poem.
Nu este genul acela de poezie tiranică, cu sofisme, reguli și convingeri ferme. IP nu recurge la acel intelectualism de paradă, rece, care suprimă fiorul poetic. Spre edificare, și plăcere, redau câteva fragmente din poeme luate din volumul Contemplaţia umilinţei, aproape la întâmplare:
ˮÎn ușa peșterii fără viitor atârna o inscripție a plăcerilor/ gratuite, sincer să fiu o păpușă din lut era inima/ mea în vremea aceea și de atunci înnoptez până/ târziu într-o duminică a orbului ˮ (din poemul Fără cumpărători, inima mea);
ˮAi grijă, stăpânește-ți sufletul cu răbdare atunci/ când gândul miroase minunat și viu ˮ (din poemul În întuneric simțeam copilăria);
ˮ…am/ murit într-o dimineață pe care nu am văzut-o/ crescând în splendoarea stejarilor, mă voi/ ruga însă mereu la cer să trăiesc când bate/ vântul la geam spre regina nopții ultima oară… ˮ (din poemul Printre ruine se arată seara);
ˮSă nu uiți, gândul tău așteaptă să-l mângâie/ vântul, doi cai ca neaua luminează visând în sălcii… ˮ (din poemul Stampă);
ˮ…gândul său galben/ se ascundea în otravă, acolo unde fusese/ până mai ieri un lan de maci pictat/ cu dropii ˮ (din poemul Ochiul liber al depărtării);
ˮAm cules un timp romaniță, veverițele își plimbau/ evantaiele cozilor pe alei și un fel de descântec al/ locului mă atrăgea într-acolo, amărâta asta de/ melancolie și lumea asta unde își petreceau somnul/ de rouă privighetorile suna morocănos stingerea prea/ devreme, când deodată ea s-a desprins de realitatea/ imediată, s-a aruncat în neant și a început să pluteascăˮ (din poemul Duminica orbului);
ˮ…trebuie ștearsă într-adevăr otrava nudă a intimitățiiˮ (din poemul Serată);
Sunt foarte mâhnit că a murit, că nu-l mai pot vedea, așa încât îmi vine să-i strig de neputință și milă, la fel ca-ntr-unul dintre poemul sale: ˮdragul meu prostănacˮ, de ce? (Atunci când îmi luam lumea în cap, pag.63). Nu s-a protejat în niciun fel, la propriu, de excese ori de bolile oamenilor, nu s-a cruțat în niciun moment al vieții sale de orgolioasele sale refuzuri și abțineri, și toate acestea, în timp ce se dăruia altora cu franchețe, cu tot ce avea. Iată un fragment edificator din poemul În ascunsul trufiei mele (pag.8) în care marele erete privește ˮvăgăunileˮ de sub el: ˮUnde sunt Doamne,-n ascunsul trufiei mele de/ tânăr, văgăunile sfinte ale urșilor când/ și-am sfâșiat singurătatea amiezii?ˮ. Sfâșiat de dileme sociale și paradoxuri, lungi experiențe de viață fără finaluri fericite, amintirile îndepărtate de la Piscu și iubirile neterminate, fără epilog, ar fi vrut să înlocuiască lumea reală cu una poetică. Din aceste zbateri ajunge să scrie într-unul dintre poemele sale, cu gândul la moartea-i: am să vă ˮaștept totdeauna la capătul celălalt al poduluiˮ, cu promisiunea de a se dărui chiar și de dincolo, pe sine, doar din dorința exaltată de fi ˮprieteniˮ.
Ion și eretele: două forțe ale poeziei! Și nici nu știu dacă, după moarte, Ioan Panait s-a separat de poezie, dacă acceptăm continuarea existenței lui în corpul magnific al unui erete, invocând plenitudinea lumii și a pământului, din înaltul cerului.
Și totuși, la sfârşitul acestei zile care va aţipi cu surâsul primăverii pe buze, în gând, voi invoca poveștile ce învie morţii şi voi crede că mâine, pe una dintre străzile mici care ascund amărăciunile oraşului, îl voi întâlni din nou pe Ion Panait. Sau voi crede în strania apariție zoomorfă a eretelui, plutind în aer, cu aripile larg desfăcute, pe deasupra câmpiilor umede de la Piscu. Totuna. În rest, în continuare, zi după zi, ˮviaţa absurdă îşi (va mişca) urechile ei de măgarˮ (din Cendrars).
Ion Panait a murit în dimineața zilei de 8 septembrie 2009, la Mangalia, vegheat de o femeie blândă și credincioasă, asemănătoare cu Alma pictorului Johan Borg. Ora lupului – ora dinspre dimineață, la care se întâmplă cele mai mari nenorociri, când luna se face roșie – venise.
Au fost utilizate bijuterii poetice din volumul Contemplaţia umilinţei, Ed. Andrew, Foşani, 2007.
LILI GOIA
goia.lili@yahoo.com
