„(…) privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniștit, apoi de atracție, de dorință, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el și a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce și făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleșit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?”.
Mă uitam joi la oamenii veniți la Jariștea, la slujba de înmormântare a lui Cătălin Toma, și mă întrebam: ce așteptări au de la mine? Asta pentru că simt responsabilitatea de a scrie partea a doua, post-șoc, a comentariului de luni.
Dar cine sunt eu să simt asta? Abia dacă l-am cunoscut, ce mă face să cred că mai am ceva de spus? Cu ce drept emit păreri, exprim sentimente, adresez întrebări?
Dar știam de ce. Știam cu ce drept.
„Soția, copilul, mama au mai avut loc la înmormântare?”, m-a întrebat cineva. Și i-am dat dreptate.
„Înțeleg ce zice, dar…nu mai era doar al lor”, mi-a zis altcineva. Și i-am dat dreptate.
Cătălin Toma a fost fiul unei mame, soțul unei femei și tatăl unui copil. După ce se va fi terminat slujba de înmormântare, după ce sicriul va fi fost coborât în groapă și acoperit cu pământ, după ce apropiații vor fi mâncat și băut la pomană, după ce fiecare va pleca la casa lui… mama, soția și copilul vor rămâne să se întrebe de ce.
„De ce? Nu încercați să găsiți răspuns, pentru că nu-l veți găsi. Numai Dumnezeu știe”, a spus, în biserica din Jariștea, ÎPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei. Cuvintele au ieșit afară, au zăbovit o frântură de secundă la urechile fiecăruia și s-au înălțat precum baloanele copiilor de la Dumitrești, care au transmis „Drum lin către îngeri, domnule Președinte Cătălin Dumitru Toma”.
Pentru că DE CE rămâne. Îl alungi, cu gândul la Dumnezeu, la voința divină, cu gândul la soartă, la ce s-ar fi putut face și poate nu s-a făcut, dar „de ce” revine.
Revine când închizi ochii și speri să poți dormi, când intri în casa unde îi auzeai glasul, când te uiți la masa unde mânca, la patul unde dormea, când privești ușa biroului și aștepți să se deschidă și să iasă zâmbind, când dai de numărul lui de telefon atunci când vrei să suni pe cineva, când vezi mesajele pe WhatsApp, postările pe Facebook… 
Cătălin Toma a fost președintele unui județ. De aceea, orice vrâncean are dreptul să plângă, să (se) întrebe, să înțeleagă.
„A îndeplinit multe ascultări încredințate de popor”, a spus ÎPS Ciprian.
„Acest om credea în visurile noastre. Visa să aducă vrâncenii acasă, să redea încrederea oamenilor”, a spus, tot în biserica din Jariștea, Romeo-Valentin Muscă, directorul Muzeului Vrancei. „Am cunoscut un om de stat, acela e Cătălin Toma”, a continuat domnul Muscă, în prezența prim-ministrului, a președintelui Senatului, a atâtor miniștri și parlamentari, primari și consilieri. „A fost un profesor de limba franceză delicat” și „a tratat politica asemenea unei doamne elegante, distinse”, dar „l-au ucis grijile”, a mai spus directorul Muzeului Vrancei, adăugând că lui Cătălin Toma „nu-i plăcea să fie lăudat, dar acum pot să-l laud”.
În frigul de afară, oamenii ascultau. Stăteam la mila soarelui și mă minunam de câte coroane cu câte mii de flori umpluseră curtea bisericii. Pe o parte, în afara bisericii, o mare de oameni îmbrăcați în culori închise, închinându-se cu capetele plecate, pe cealaltă parte, în toată curtea și pe lângă biserică, flori în cele mai frumoase și vii culori, deschise spre lumină.
Până la urmă, „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. Doar că cei mai mulți oameni nu se consideră parte din natură, ci creații ale unei divinități, așa că au spaime și întrebări și speranțe. Speranțe că nu suntem precum florile căzute din coroane pe alei și călcate în picioare, că nu suntem precum păsările cerului ori fiarele pădurilor, să începem și să terminăm aici efemera noastră existență, speranțe că trupul acela inert a fost doar un vas din care sufletul a plecat în veșnicie.
„Cătălin Toma nu a intrat în neființă”, a spus Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, ci „într-o altă dimensiune a existenței”. „Sufletul lui are nevoie de susținerea noastră prin rugăciune, pentru ca Dumnezeu să manifeste milă și iubire față de el. Cei care l-ați cunoscut, cu atât mai mult vă revine această îndatorire morală”, a continuat ÎPS Ciprian, iar apoi, sufletul lui Cătălin Toma, va putea „să vegheze asupra familiei și comunității”.
Nu înțeleg dorința de veșnicie. Probabil că trebuie să fi avut o viață bună sau un optimism ce nu mi-a fost niciodată caracteristic, ca să ți-o dorești. Am trecut de două ori prin anestezie generală și de fiecare dată când m-am trezit, m-am mirat. Nu era „un adânc sentiment de regret”, ca la Victor Petrini, eroul lui Marin Preda din „Cel mai iubit dintre pământeni”, dar era totuși un fel de regret, unul jucăuș, de parcă m-ar fi gâdilat o moarte pusă pe glume.
M-am tot gândit zilele astea, de sâmbătă încoace:
De ce îl plânge atâta lume pe Cătălin Toma?
Poate pentru că oamenilor le vor lipsi „optimismul molipsitor”, „energia de a face lucrurile să meargă”, „cuvintele pe care le avea mereu la îndemână: „Calm, calm, totul va fi bine, ai să vezi!””, cum e cazul angajaților Consiliului Județean.
Poate pentru că „a fost nu doar un lider remarcabil, ci și un coleg și un prieten drag pentru mulți dintre noi”, „un promotor al valorilor liberale și un adept al progresului în comunitatea noastră”, „un model de determinare”, după cum au arătat cei din PNL Vrancea.
Poate că pur și simplu „e păcat de tinerețea sa”, după cum am citit pe rețelele de așa-zisă socializare, iar „județul a rămas sărac” fără el, „un om blând, bun”, „sensibil, zâmbitor căruia îi plăceau liniștea și perfecțiunea, era atent cu cei din jur și politicos și dornic să ajungă acasă la cei dragi”, „bun politician, dedicat, echilibrat…”, un om care „merita respectul în adevăratul sens al cuvântului”.
Sau poate pentru că odată cu Cătălin Toma, s-a dus speranța că pot exista și altfel de oameni politici – neconflictuali, echilibrați, cu bun simț și cu simțul măsurii, cu „ușa mereu deschisă”, calmi, cu simțul umorului, modești, dar încrezători, capabili să conducă, dar și să inspire, să vorbească liber și coerent, să nu jignească.
