Concediul de la Bran se înscrie în acea clasică poveste care începe cu „frumoasă țară, păcat că…”. Probabil că dacă n-ar fi castelul, zona aceea ar intra într-un anonimat pe care l-ar merita cu vârf și îndesat, nu pentru că natura n-ar fi revărsat acolo mare și multă bogăție, ci pentru că oamenii transformă totul într-o urâțenie greu de suportat.
Pe malurile râului era organizat un așa-zis festival culinar, de fapt un amalgam de fum de mici și muzică pseudo-populară dată la maxim. Intrarea în Castel o găsești cu greu căci zeci de tonete cu tot felul de obiecte deloc tradiționale străjuiesc drumul până la cetate. Nici după ce achiți biletul de intrare și intri pe proprietate nu scapi de comercianți. După un tur rapid al încăperilor, viteza fiind dictată de cei doi prichindei care n-aveau răbdare să se lase impregnați de istoria locului, am ajuns în curtea interioară unde un ghid spunea bancuri lungi cu vampiri unui grup de turiști englezi. De altfel, Branul părea luat cu asalt de străini, de data asta nu în scop de cucerire, ci de plată și răsplată – dau bani și primesc în schimb glume despre Dracula. Erau asiatici, erau vorbitori de spaniolă, engleză, franceză, germană, italiană.
Din păcate, nuferii de pe lac și liniștea de pe proprietatea înverzită sunt sfârtecate de tirurile care trec prin mijlocul localității, de lipsa trotuarelor pe lungi porțiuni, de serviciile proaste de la unele terase (băuturile aduse odată cu mâncarea), de maidanezii care se luptă printre picioarele turiștilor, de prețurile exagerat de mari.
Din fericire, pensiunea unde am fost cazați nu s-a înscris în aceste repere negative, fiind construită cu bun gust, cu grijă pentru familii, cu tobogane, leagăn, groapă cu nisip, camere mari cu balcoane mari și vedere spre munți și castel. Mâncarea era chiar ca la mama acasă: ciorbă de perișoare, de curcan, supă, friptură la cuptor cu piure de cartofi, plăcintă, clătite și, apogeul gastronomic al concediului, o tocăniță picantă din carne de oaie cu mămăliguță, de-ți mergea la suflet.
Am vizitat Rezervația de urși de la Zărnești, până la care îți rupi mașina pe drum și unde ghidul insistă să nu te apropii prea mult de gard căci sunt fire electrificate, care nu provoacă moartea ci o durere profundă. Pe o căldură care-i trimitea pe urși în piscinele special amenajate pentru ei, ne-am holbat și noi ca și alți zeci de turiști la animalele sălbatice care la rându-le ne priveau, parcă triste și parcă plictisite, dar atrase către specia care le chinuise și le salvase eliberându-le în spatele unor garduri.
Mi-a plăcut la Râșnov. Am vizitat Biserica Evanghelică, unde un domn mi-a explicat totul, de la altarul din piatră până la costumele de la ieșire și care regreta fără să exprime, vremurile când enoriașii erau mulți, iar rugăciunile se înălțau spre tavanul înalt, lipsit de picturi. E un oraș cu case frumoase, curat, poate nu la fel de cunoscut ca destinație turistică, dar mult mai potrivit spre a fi vizitat.
În zonă este Peștera Valea Cetății spre care ne-am aventurat nepregătiți și neechipați. Drumul până la peșteră nu e de poveste, ci de legendă, ar putea fi acolo turnate scene din Lord of the Rings. Copacii sunt înalți și impunători, te-ai așeza și te-ai închina. Cu copiii pe umeri am urcat vreo 500 de metri în pantă abruptă, ce ne-au părut ca cinci kilometri, nouă celor învățați cu fundul în scaune și ochii-n computere. Åži acolo erau vorbitori mulți de limbi diverse, cărora băiețelul nostru avea să le strice momentul „pentru turiști”, după cum s-a exprimat ghidul înainte să închidă luminile. „Veți putea auzi picăturile de apă din stalactite și stalagmite” (sau ceva de genul). Numai că picăturile au fost mascate de strigătele: „Ude mamaaaaa, ude tataaaaa” ale băiețelului nostru cuprins de veselie, căruia zadarnic îi spuneam să tacă. Momentul a fost pentru mine unul vesel. Nu și pentru turiști, probabil.
Până la cetatea de la Râșnov am urcat cu niște tractoare transformate în tractorașe. Åži aici, porcărioarele vândute în încăperile care par că stau să cadă peste comercianți strică farmecul unui loc ce nu este ce ar trebui, în opinia mea, să fie. La insistențele fetiței am cumpărat două coroane din aur cu diamante (plastic și pietre colorate, desigur), una dintre ele trebuind să o port pe cap ca să fiu regina. „Regina manelelor”, mi-a spus o vânzătoare în fața căreia m-am înclinat căci a exprimat purul adevăr.
Am fost și la Cheile Grădiștei, care te îmbie cu un restaurant prin mijlocul căruia trece un pârâu cu pești arătați cu degetul de copii, iar mai sus cu cai și ponei. Hotelurile și restaurantele de la aceste altitudini au parcările pline cu mașini scumpe, căci aerul și priveliștea costă.
Frumos a fost. Căci țară frumoasă avem. Dar nu-i de-ajuns. Mai avem nevoie de drumuri, mai avem nevoie de servicii, trebuie să renunțăm la tentația de a-i jecmăni pe turiști, trebuie să înțelegem diferența dintre tradițional, autentic și imitația de prost gust, kitsch-ul care a împânzit aproape totul.
Părerea mea.
