La răspântie de ulițe, cocoțată pe un delușor și cu vedere largă de pe prispa înaltă, casa octogenarei Paraschiva Cinghinău, zisă Pachița, din satul Åžerbești, pare că râde spre soare cu ferestrele ei înalte, strălucind de curățenie! O casă bătrânească, dar dichisită de meșteri pricepuți, o casă cum numai în satele neaoșe mai putem vedea și care poartă, peste timp, povestea oamenilor ce au trăit în ea… Doi oameni, dintre care unul, Nicuță, a plecat mai devreme în lumea celor drepți, lăsându-și singură consoarta, să povestească, cui are timp și vrea s-asculte, despre viața lor bună dusă împreună. ,,Îs singură, cum mă vedeți, că dacă el a murit de patru ani… Singură cu Dumnezeu, că copchii n-am avut. Numai unul pe altul, atât. Åži amândoi am muncit, cu amar, de-am făcut casa asta. Nicuță era foarte harnic, nu stătea o clipă-n loc. Am muncit, am crescut animale, acu nu mai am nimic… A ars și grajdul acela, a luat foc într-o zi și așa a rămas, numai scheletele… Åži-am mai rămas eu după Nicuță, și mi-a lăsat și mie oleacă de pensioară după el, de 500 de lei…”, a spus bătrânica, invitându-ne în ograda ei proaspăt măturată, și apoi în casă, să stăm de povești… Că dacă pensia tot nu-i ajunge – ,,hai… de unde să-mi ajungă pentru toate cele nevoi de babă?!” – măcar uită de singurătate vorbind vrute și nevrute cu noi, dacă tot i-am tulburat tihna amiezii… ,,Da haideți, haideți, nu vă temeți. Mai stăm și noi lângă foc”, spune simpatica bătrânică, mergând înaintea noastră cu pași mici, nesiguri, și cu spatele aplecat de povara celor peste opt decenii de viață.
Åži-am urmat-o cu emoție, urcând cele trei trepte ce duc spre portița prispei și ea proaspăt măturată, pe care-și torcea lenea un motan rotunjor. Lângă ușă, câteva găleți. Unele cu apă, alta cu surcele puse la îndemână, toate într-o ordine desăvârșită, la fel ca toate celelalte lucruri din odăile în care-și duce bătrânețea tanti Pachița.
,,Mi-a plăcut munca, da acu nu mai prea pot munci”
Nu știu cum și de ce, dar odată intrați în casa bătrânicii din Åžerbești am avut sentimentul că retrăim momente din copilărie! Era cald și bine. Curățenia desăvârșită ne-a readus în nări mirosul gingaș de levănțică ce se strecura din dulapul bunicilor, iar soba cu plită și cuptor încă păstra parcă, aroma cozonacilor Paștelui de altă dată… Cum să nu te ghemuiești pe scăunelul de lângă ea? Cum să nu asculți taclalele bunicuței îngânate de murmurul molcom al focului…
Așezată pe pat, cu mâinile adunate în poală, femeia micuță, cu basmaua strânsă bine pe cap, așa cum se cuvine unei persoane de etatea ei, tanti Pachița ne-a făcut să râdem, să ne înduioșăm, să ne revoltăm și apoi iar să râdem de nu ne mai venea să luăm drumul înapoi, spre casele noastre! ,,Casa asta are balans, nu știu ce are, că mi-a crăpat un perete. Sper să mai stea în picioare cât oi mai fie eu. Acu, dac-oi mai trăi pân la vară… Că nu vezi… O zi bine, alta rău… Cum le trimite Dumnezeu… Åži dac-o cădea pe mine, o cădea, ce să-i fac? Oi muri și gata, că doar tot omul trebuie să moară din ceva, păi nu?!”, râde, și aruncă o ocheadă spre peretele din spatele ei, un perete brăzdat de crăpături adânci, în mijlocul cărora tronează o carpetă veche cu un cerb și căprioare…
Pe alt perete, pe o etajeră garnisită cu perdeluțe cu ciucuri lungi, bătrânica păstrează, în ordine, ațe, cutii de margarină cu sare sau alte mirodenii, o cremă carte-i mai alină, pesemne, durerile de oase, o sticluță cu spirt… Iar deasupra unuia dintre geamurile lacrimă de curate acoperite cu perdele asemenea, într-o ramă sculptată și pictată manual de cine știe cine, a pus trei icoane care să o vegheze și la care se închină și se roagă ori de câte ori dorește să vorbească cu Dumnezeu. ,,Că el mi-a mai rămas. Nu prea mai pot să merg, să mă duc la magazin, să mai întâlnesc oameni. Dau bani la câte un băiet să-mi aducă ba halva, ba pâine, ce-mi mai trebuie și mie. Åži-i dau și lui un ban, să-și ia o țigare, o bere… Că nu-ți face nimeni degeaba… Că nu vezi? Faci act pe casă la unii și nu se uită la tine… Cui am făcut eu act a plecat în Italia și eu tot singură am rămas, să mă descurc… Să-mi crape lemnele tot așa, am dat bani. Dar fac economie din pensia mea, ca să pot plăti, că tot așa mi-am cumpărat și lemne pentru iarnă… Am tot strâns și le-am plătit. Aici la noi e 350 de lei căruța și ca să ieși în primăvară tot îți trebuie 4-5 căruțe… Da ce să faci, maică, trebuie să trăiești. Eu fac de toate aici în casă, eu curăț, eu mătur, eu spăl… Cum pot… Că mi-a plăcut munca toată viața, numai că acu nu mai prea pot munci”, zice, cu necaz.
Apoi alungă cu o fluturare de mână regretele și povestește despre vremurile ei bune, despre tinerețea năbădăioasă și despre norocul pe care l-a avut până la urmă, să-l întâlească pe Nicuță, omul ei. ,,A fost al doilea om al meu. Prima dată m-am măritat la 15 ani, cu un băiat din Burca. Cu nuntă, cu tot. A fost o zăpadă în ziua aia, pân la prispă, de nu te puteai vedea de omăt! M-a încântat că avea serviciu, da n-am stat decât un an jumătate cu el. Când veneam acasă la părinți tot trebuia să trec apa, că nu erau drumuri, mașini ca acu… Åži tataia mă tot întreba dacă nu vreau să mă întorc acasă, că e greu de mine. Eu n-am vrut până-ntr-o zi când era să mă înec trecând apa. Åži atunci am hotărât să viu înapoi la tataia acasă. Eu plecam, băiatu venea după mine și mă lua înapoi, și tot așa. Da eu fugeam! Fugeam pe unde puteam, odată am sărit și poarta, de mi-am rupt și ciorapii! Åži erau din mătase…”, a povestit tanti Pachița, cu părere de rău încă vie pentru distrușii ei ciorapi din tinerețe.
Åži după aia zice că l-a întâlnit pe Nicuță acolo, la ei în sat, și s-au plăcut, au mers la hore și s-au luat. Åži au trăit împreună, fără să fie binecuvântați cu copii, în bună pace și înțelegere până acum patru ani, când bărbatul i-a rupt inima plecând la cele veșnice…
„Năcazu-i năcaz. Vine când nu te-aștepți”
Tanti Pachița nu se plânge de nimic. Nu că n-ar durea-o și pe ea una, alta, nu că nu i-ar fi urât câteodată, singură în toată casa ei… Doar că știe că dacă ea singură nu se ajută, nici c-o ajută cineva, iar necazurile oricum, dacă e să vină, vin. ,,Năcazu-i năcaz. Vine când nu te aștepți. Păi uite! Întâi mi-a luat foc grajdul. Åži acum ceva zile era să ia foc și casa asta, de la hoarnă. Se vede ars acolo sus, uitați-vă! Cine mi-a tăiat lemnele le-a tăiat prea lungi, eu am băgat mai mult pe foc cât a fost zăpada și vremea rea și numa ce m-am trezit de-odată că ieșea fum de sub streașină! Începuse să ardă lângă hoarnă și fumul ieșea… Noroc că m-au ajutat vecinii, au venit de-au stins, că acu eram pe drumuri dacă nu… Da a avut grijă Dumnezeu… „, spune, cu credință.
Cu aceeași credință așteaptă Sărbătoarea Învierii Domnului. Nu crede că o vor ține picioarele să ajungă să ia lumină de la Biserică în noaptea Învierii, dar va trăi noaptea Sfântă cu pioșenie, încredere și speranță. Åži apoi… Apoi zice că va găsi ea câteva ouă să le vopsească, și ceva bucate… Nu prea multe, că pensia-i mică și trebuie drămuită. Dar…
Dar noi putem să-i aducem simpaticei bătrânici din Åžerbești, bucurie! Împreună, putem să-i facem Sărbătoarea Paștelui îndestulată și lipsită de griji. Åži mai putem, desigur, să-i arătăm că nu e singură și că, în lumea asta mare, sunt oameni care vor și pot să se oprească o clipă din drumul lor, și să stea cu ea la povești!
Așadar, haideți alături de noi să „Dăruim de Paști!”! Dacă doriți să fiți parte din bucuria bunicuței Pachița și nu numai, puteți veni cu tot ce doriți să dăruiți, până cel târziu vineri, fie la sediul redacției noastre din strada Tinereții nr. 1, vizavi de Åžcoala nr. 10 din Focșani, fie îl puteți contacta pe Marius Constantin pe pagina de Facebook a acestuia. Åži nu uitați să vă grăbiți! Sâmbătă dimineață, Caravana Iepurașului 4×4 pleacă la drum!
