În timp ce Sărbătorile au însemnat pentru mult prea mulți mese mult prea îmbelșugate, petreceri nenumărate, cadouri peste cadouri și ore de stat în trafic pentru câteva ture cu săniuța sau schiurile pe pârtiile renumitelor noastre stațiuni montane, un băiețel din Vintileasca, Cătălin Roman, în vârstă de 10 ani, n-ar fi dat pentru nimic în lume cele două scânduri cioplite de tatăl lui în formă de schiuri, și bețele aferente pentru o pereche de schiuri profesionale!
Pentru câteva momente l-am pândit de dincolo de gard, ungându-ne pe suflet bucuria sa nedisimulată, rumenelea din obraji și fericirea din ochi! Un băiețel alunecând cu încăpățânare pe două scânduri cu vârfurile triunghi, strângând în mâini două bețe și ele cioplite pesemne dintr-un leț de gard… Un băiețel care își lua avânt din vârful pârtiei improvizate în ograda casei părintești și care, odată ajuns la capătul acesteia, își lua la subraț scândurile-schiuri ca să se întoarcă vitejește, nădușit, înapoi în vârf, pentru încă și încă o tură! „Tata mi le-a făcut!”, ne-a spus când ne-a zărit, râzând cu gura până la urechi și refuzând din start perspectiva ca Moș Crăciun să-i aducă altele, mai bune. „Nu vreau altele! Pe astea mi le-a făcut tata și merg foarte bine pe ele!”, zice convins, prezentându-ne cu mândrie și satisfacție copilărească minunile prinse de cizmele lui de cauciuc, cu sârme în loc de legăturile specifice pentru clăpari!
Și ca să ne fie foarte clar, și-a șters demonstrativ nasul cu dosul mânecii (prea scurtă) de trening, cu gestul acela inocent și atât de binecunoscut printre copii, s-a proptit bine-n bețele inegale și, cu genunchii flexați și privirea aprigă-nainte, și-a luat avânt – „Iuhuuuuuu!” – alunecând într-o nouă tură pe pârtia lui improvizată! O pârtie fără teleski, fără telecabină și fără teleferic. O pârtie fără tunuri de zăpadă și, mai ales, o pârtie pe care nu costă nimic să te dai cât te țin puterile, din zori și până-n noapte! O pârtie a copilăriei, a acelei copilării autentice pe care cei ce o cunoaștem am reușit fără îndoială s-o păstrăm în suflet și să ne întoarcem la ea ori de câte ori cotidianul ne necăjește, punându-ne bețe în roate…
Despre Cătălin, despre tristețile și lipsurile nespuse din familia lui
Oricâtă bucurie trăia Cătălin pe pârtia lui improvizată, nu l-a răbdat să nu ne urmeze spre casa spre care ne-am îndreptat, cu intenția de a vorbi cu părinții lui. Era înaintea Crăciunului iar acolo, în zona de poveste în care locuiește băiețelulul cu schiuri din scânduri, atmosfera de sărbătoare părea să fie purtată pe aripile foșnetului pădurilor mai mult sau mai puțin îndepărtate.
Razele soarelui zgârcit de iarnă inspira încredere, speranță, mângâind timid crengile gri ale copacilor, covorul de zăpadă, acoperișurile cu hoarne fumegânde și… Și blana pisicii lui Cătălin, motanul roșcovan ce-și torcea lenea pe o poliță, lângă ușă, aproape lipit de ghiveciul trandafirului tuns regulamentar, pentru „hibernare”.
Cătălin și-a scos grăbit cizmele de cauciuc din picioare, le-a aruncat în grabă pe prispa casei și așa, în ciorapii lui de lână împletiți de mâini neaoșe, pricepute, a intrat în casă să ne anunțe sosirea. Și au apărut părinții lui: mama, Ilinca Gheabă, de 30 de ani, o femeie subțire și toată numai suflet, de picioarele căreia stătea agățat Alexandru, mezinul de doar doi ani și jumătate; și tatăl, Iordache Roman, un om inimos, care face tot ce poate pentru ca familia lui să trăiască în limitele decenței. El e eroul lui Cătălin, cel care i-a făcut schiurile pe care băiețelul nu le-ar da pe altele, pentru nimic în lume… Ilinca și Iordache s-au cunoscut și au decis să trăiască împreună în liniște, alături de copiii lor, Cătălin și Alexandru, și de Adelina, fata de 17 ani a femeii, din altă căsătorie. O fată de nădejde, elevă în clasa a XI-a la Liceul Pedagogic din Focșani, care-și dorește să ia Bacalaureatul, iar după aceea să urmeze ori Academia de Poliție ori să se angajeze în învățământ.
Venită acasă în vacanța de iarnă, Adelina își ajuta mama la treburile casnice. Ne-a povestit, nereușind să-și ascundă tristețea, despre faptul că se întreține singură la școală, că muncește pentru a-și putea plăti lunar gazda (350 lei) și, cu toate că uneori o învinge oboseala, reușește să-și vadă de școală știind că asta este șansa ei. „Chiar nu-mi doresc nimic de Crăciun. Sunt mândră că am chiar tot ce-mi trebuie. Am familia, am sănătate… Nu am calculator, dar încerc să strâng bani să îmi iau un laptop…. Voi vedea…”, a spus, timidă, înghițindu-și lacrimile…
Ce tristeți nespuse s-au strâns oare în sufletul acestei adolescente…?
Are cineva un calculator și o mașinuță?
Familia lui Cătălin, care prin veselia și entuziasmul său pare purtătorul de necontestat al speranței, trăiește din salariul minim primit de tată care lucrează, zice, la o societate, la pădure. Mai sunt alocațiile copiilor, cele câteva păsări din ogradă și, probabil, animale… Din ce au, din ce n-au, Ilinca și Iordache s-au străduit și au reușit, din câte se poate vedea cu ochiul liber, să se gospodărească. Și în primul rând, să le asigure copiilor lor cele necesare, în măsura posibilităților, și să-i educe, să-i crească frumos. Și astfel, iată că Adelina muncește conștientă că doar așa poate frecventa școala. Iar Cătălin e un copil ce știe să se bucure – cum rar am întâlnit! – de împlinirea materială a dorințelor sale, chiar dacă acestea nu vin din magazin, ci ies din mâinile tatălui său, cum ar fi perechea de schiuri confecționate de propriul tată. Schiuri pe care nu le-ar da pentru nimic în lume! L-am întrebat, totuși, la vremea respectivă, cam ce și-ar dori de la Moș Crăciun. A râs, încurcat, neștiind încă dacă să mai creadă sau nu în bunul personaj al iernii… Doar are 10 ani! „Tre să mă gândesc… că am o aglomerație în cap! Păi… schiuri am deja. O mașinuță! Cam asta aș vrea!”, a spus copilul.
Ne-am luat la revedere și am plecat ducând în suflete bucuria lui Cătălin, dându-se pe schiurile sale din scânduri, și tristețea impresionantă a Adelinei, sora lui mai mare. Nu ne-am mai revăzut personal, dar Moș Crăciun le-a dus acestora, în cadrul Campaniei „Dăruim de Crăciun”, alimente și dulciuri. Din păcate, în sacul lui nu era și calculatorul, atât de necesar Adelinei, și nici mașinuța despre care povestea Cătălin. Așa că, dacă cineva le poate împlini acestor copii cele două dorințe, o pot face venind la sediul redacției noastre. Sau vizitându-i personal acasă la ei, în Vintileasca.
