VIDEO și GALERIE FOTO : Povestea bunicii dintre ruine: „Azi mănânc ștevie. Mâine tot așa…”

Acum doi ani i-a murit bărbatul. Tot pe atunci i-a luat foc casa. Și, pentru că puterile au lăsat-o din ce în ce mai mult, și bani are doar cât să nu moară de foame, Sanda Holban, în vârstă de 73 de ani, din satul Mărăști, comuna Răcoasa, nu a mai reușit să-și repare locuința, care în acest moment stă să se dărâme peste ea. Mai grav, biata septuagenară rămâne, pe zi ce trece, tot mai mult fără lumina ochilor, realitate care pentru ea constituie o reală catastrofă fiindcă „n-o să mă mai pot duce să fac mâncare la oameni. Că așa mai câștig și eu un ban. Acum mă duc la cineva bolnav, la Răcoasa. O iau încet, pe jos, doi kilometri dus, doi întors… Iau 200 de lei la două luni, dar pentru mine contează mult. Astă iarnă am fost la altcineva, dar fiindcă era frig, zăpadă, mai dormeam acolo, așa că mi-a dat numai 150 de lei. N-am avut încotro, am încercat să mă duc și să plec, dar nu puteam, că am alunecat și am căzut rău de câteva ori…”, a spus tanti Sanda. Singurul lucru pe care și-l dorește această femeie sunt alimentele. Alimentele pe care nu reușește să și le cumpere din ajutorul social de 140 lei lunar. Așa că, dacă vreți să-i întindeți o mână de ajutor acum, în preajma Sărbătorilor Pascale, puteți să-i dăruiți alimente neperisabile. Le puteți aduce, până vineri, la sediul redacției noastre. Puteți să i le dăruiți și personal, mergând la tanti Sanda acasă. Sau aveți posibilitatea să le duceți în punctul de colectare organizat de Marius Constantin, reprezentantul Comunității Off Road Vrancea, împreună cu care Monitorul de Vrancea derulează tradiționala Campanie „Dăruim de Paști!”.

    O ruină. Astfel apare casa lui tanti Sanda. O casă în care cu greu îți poți imagina că poate viețui un om, în siguranță. O casă în care odată intrat, te trec toți fiorii de teamă ca nu cumva bucăți din pereți sau tavan să se prăbușească, instantaneu, peste tine. Totul este dărăpănat, afumat, împăienjenit, înnegrit… Pașii îți sunt împiedicați de tot felul de lucruri aruncate sau căzute la întâmplare peste tot, iar devălmășia de căni, oale, cratițe, tacâmuri, borcane, sticle, pungi și pungulițe, țoale, perne, și alte alea, odată folositoare la casa omului, te copleșește! Și, ca și cum n-ar fi destul, după ce totuși începi să deslușești așa-zisele odăi în care lumina zilei intră prin crăpăturile pereților, rămâi cu ochii pironiți pe stâlpul încropit dintr-o tulpină de copac, proptit temeinic între podea și o bucată de tavan rupt…
    Tanti Sanda, însă, pare să nu mai vadă toate astea. Dacă puterea trupească i-a furat-o zecile de ani care-au tot venit și s-au dus, lumina ochilor i-a șters-o parcă o mână divină, așa încât sărmana seputagenară, atât de chinuită, să nu mai vadă măcar, la adevărata dimensiune dezastrul în mijlocul căruia a ajuns să trăiască…
    Era cam pe la orele prânzului când i-am trecut pragul. În dosul ușii, într-un colț, bătrânica amesteca de zor, cu o lingură de lemn, într-un ceaun ce forfotea ceva verde. „Fac ștevie. Întâi o călesc și după aia torn apă. Azi mănânc ștevie. Mâine… tot așa. Noroc că a venit primăvara”, a spus oftând, și s-a îndreptat încet spre masa pe care, pe un fund, a continuat să toace ștevia. „Ce să fac, maică… mă descurc cum pot. Am un băiat, da s-a însurat și a plecat în Italia. Camera din față o țin de bună, că poate se întoarce într-o zi… Acu doi ani mi-a murit bărbatu. N-am pensie după el. Tot cam atunci mi-a ars și casa… Și n-am mai avut putere s-o fac. A rămas așa cum vedeți, că eu n-am nici bani și nici forță s-o mai repar…”, a spus. 
Și parcă nu mai are, biata femeie, nici instinctul de conservare, supraviețuind absolut miraculos între ruinele care-au însemnat, odată, o gospodărie în toată regula… Pur și simplu pare că nu-i pasă. Nu-i mai pasă. De o bună bucată de vreme zilele și nopțile ei vin și trec fără să-i aducă nicio bucurie, ci doar chinul neputinței. Și al sărăciei.

„Am 140 lei ajutor social”

    Atâta venit are tanti Sanda: 140 de lei. Un ajutor social acordat de stat bătrânilor ca ea, din care bieții oameni nu pot nici să moară, dar nici să trăiască. Și pentru că nu reușește să supraviețuiască din doar atât, tanti Sanda, femeie odată gospodină, muncește așa cum poate să mai câștige un ban. „Cu ziua nu pot să mai merg, că nu mai am puterea de altă dată. M-am mai dus pe la cine mai avea nevoie, să fac de mâncare. Acum merg la o femeie la Răcoasa, este bolnavă și n-are cine-i face, așa că mă duc eu. Fac cam doi kilometri dus, doi întors… Mă duc la ea cam de două luni. Și mă plătește cam cu 200 de lei la două luni… Dar am luat și mai puțin astă iarnă, când am fost la altcineva. Trebuia să dorm acolo că era iarnă, era frig, am și căzut de câteva ori… Așa că mi-a dat 150 de lei. Da ce să fac altceva… Că trebuie să mă descurc singură…”, a spus tanti Sanda. 
Așa că, în zilele în care trebuie să gătească se trezește de dimineață și, cu toate durerile din oase, sărăcuța pleacă pe jos până la casa celor cărora le face de mâncare. „Fac mâncare până pe la 11.00 – 12.00. După aia mă întorc acasă și mănânc ce am. Câte un ou de la găinușe. Acum am ștevie. Ceapă mai am, că am păstrat-o peste iarnă. Dar în rest nimica, maică… Din banii care-i primesc îmi mai cumpăr câte-o sticlă cu ulei. Că trebuie să-mi ajungă să plătesc curentul. Mai iau medicamente… Toate-s scumpe în ziua de azi”, a spus tanti Sanda mai mult pentru ea, amestecând din nou în ceaunul cu mâncarea făcută din ștevia procurată gratis, că doar îi crește în grădină.

„Copilul care se naște amărât, amărât moare…”

    Poate că septuagenarei i-ar fi stat mai bine, acum, ca bunică. Poate sufletului ei atât de resemnat i-ar fi adus bucurie vreun nepoțel căruia să-i poarte de grijă, iar grija ei însăși s-o aibă altcineva, mai în putere, și căruia să-i pese… Dar n-a fost să fie… Singurele vremuri în care bătrânica spune că s-a simțit împlinită și cât de cât în siguranță – chiar dacă viața a venit cu mai multe griji și necazuri decât cu bucurii – au fost cei câțiva zeci de ani în care și-a crescut copilul alături de soțul ei… 
„Dar s-au dus toți și-am rămas singură. Frați mai am pe la Vizantea, da-s neputincioși și ei… Șase am fost la părinți, trei au murit…. Dar viață grea am avut mereu… Ce să vă zic… Copilul care se naște amărât, amărât moare. La părinți am fost argat… De mică, numai am muncit. Cât a trăit el (soțul-n.r.) mai mergeam la lume la prășit, mai mergeam cu ziua… Dar acum nu mai pot. Iar singură e foarte greu. E greu, că nu mai am putere. Cât am avut putere am muncit. Dar nu mai am putere. Și să merg mi-e greu. Spatele mă doare… Îmi tremură picioarele… La ochi am cataractă. Din ce în ce nu mai văd… Și nu mai pot…”, a spus tanti Sanda, cu lacrimi ivite în ochii ei aproape stinși.

„Alimente, asta mi-aș dori”

    I-a părut vizibil rău că plecăm… Ar mai fi stat de povești, bucuroasă că, totuși, cineva a intrat în casa ei, mai ales cineva căruia îi pasă de necazul ei, de viața ei amărâtă… „Ce ți-ai dori cel mai mult, dacă cineva s-ar gândi să-și facă un dar?”, o întrebăm. Iar răspunsul ne lovește direct în suflet: „De mâncare. Mâncare, asta îmi doresc”, a spus sărmana.
    V-ați întrebat vreodată cum ar fi să ajungeți ca cea mai mare dorință a voastră să fie… să aveți ce mânca? O clipă, doar o clipă puneți-vă în această situație și, dacă vi se va părea cumplit și mai ales revoltător, haideți s-o ajutăm împreună pe această bătrânică! Haideți s-o facem ca, măcar pentru o vreme, tanti Sanda să nu mai aibă grija lipsei alimentelor! Dacă doriți să-i faceți această bucurie, puteți să aduceți alimente neperisabile, la sediul redacției noastre, până vineri inclusiv, pentru că în week-end vom pleca să i le ducem!

„Dăruim de Paști!”

    Tanti Sanda, ca și Ionuț, băiatul de nota 10, și bunica Turturica, ale căror povești le-ați putut citi în edițiile anterioare ale cotidianului nostru, sunt parte din campania noastră tradițională de Paște, derulată de Monitorul de Vrancea împreună cu Comunitatea Off Road Vrancea, reprezentată de inimosul și binecunoscutul de acum Marius Constantin. Ni s-au alăturat Asociația Montană Carpați, Organizația Civică Vrancea, Meca Events, After School Club Focșani, și nu numai. Cu toții dorim să întindem o mână de ajutor copiilor necăjiți, bătrânilor și familiilor nevoiașe din satele și cătunele Vrancei.
    Ei au nevoie cu precădere de alimente de bază (ulei, mălai, făină, paste, conserve de orice fel etc.), dar și de dulciuri, fructe, jucării, rechizite, hăinuțe (sortate pe vârste, curate și care se pot purta), încălțăminte (în bună stare) detergenți și articole de igienă. Toate acestea le puteți aduce până vineri inclusiv la sediul redacției Monitorul de Vrancea, din strada Tinereții nr. 1 Focșani, vizavi de Școala nr. 10. De asemenea, le puteți duce la Marius Constantin, pe care îl puteți contacta pe pagina sa de Facebook, sau la numărul de telefon 0723.351.836. 
Vă așteptăm să veniți alături de noi! Împreună, chiar putem face o lume mai bună!