GALERIE FOTO: INTERVIU cu Ștefan Ider, elevul de-a X-a de la Pedagogic pasionat de istorie şi alpinism

Ștefan Ider pare, la o primă vedere, genul liceanului rebel, care nu ține cont de reguli și trăiește la intensitate maximă fiecare clipă a adolescenței. Cu părul negru ca ebenul, cu sprâncenele groase ce-i accentuează trăsăturile și o privire care transmite semnale total opuse primelor, reușește să-ți împărtășească stările de veselie, emoție, pozitivism, toate deodată, doar prin intermediul ochilor, care bat spre negru și ei. Deși se declară o fire introvertită, care a ales de multe ori în copilărie compania propriei persoane, în detrimentul amicilor, Ștefan se acomodează rapid într-un colectiv și, în ciuda vârstei, pare să aibă multe de spus. Pasionat de domeniul armatei, de tot ce înseamnă război, cu o atracție aparte pentru istorie ca materie, în prezent elev în clasa a X-a la Liceului Pedagogic „Spiru Haret” din Focșani, la profilul educatori-învățători, tânărul a dezvoltat o pasiune pentru alpinism și munte. A atins până acum 14 vârfuri și își ia, drept amintire, o piatră de pe vârf.

Reporter: Care sunt primele lucruri de care-ți amintești, atunci când te gândești la alpinism?
Ștefan Ider: Prima amintire? Când am ajuns pe vârful Omu, acum o iarnă. Èšin minte că până să ajung sus, era o vreme minunată, era cald. Când am ajuns pe vârf, era un vânt foarte puternic. Abia puteam să stau în picioare. Și, îmi mai amintesc de faptul că un prieten încerca să prindă semnal 3G.

Rep: Care este primul vârf escaladat de tine?
Ș.I.: Primul vârf pe care l-am escaladat e chiar de aici, din Vrancea. Măgura Odobești se numește, e la cota 1000. Însă, prima mea experiență reală cu o altitudine mai mare este Vârful Omu, când am urcat la peste 2.500 metri.

Rep: Nu ți-a fost teamă să faci asta? Nu ți se pare o activitate periculoasă?
Ș.I.: Da, într-adevăr, este destul de periculos. Te supui unor riscuri majore. Noțiunea de confort se schimbă, sunt condiții diferite. Dar, nu, nu mi-a fost și nu îmi este teamă.

Rep: Ai avut momente când ai simțit că intri în panică?
Ș.I.: Da, eram în Făgăraș, urcam spre vârful Moldoveanu și am avut un accident. Acolo, pietrele sunt foarte tăioase și am avut o rană la piciorul drept. Totuși, am continuat să urc, nu m-am lăsat. Am fost acolo degeaba, să nu ajung pe vârf? Am urcat acolo, cu tot cu rana de la picior.

Rep: Alte incidente neplăcute ai mai avut?
Ș.I.: Alte incindente nu am avut. Absolut tot ce se întâmplă dă savoare expediției.

Rep: Pasiunea pentru munte ai moștenit-o de la cineva?
Ș.I.: Nu, am dobândit-o de la un prieten foarte bun, el fiind mult mai mare decât mine. Am început ca ciclist, el făcând și ciclism și am zis să trecem la altceva, la „mai mult”.

Rep: Care e cea mai palpitantă experiență de până acum?
Ș.I.: Cel mai palpitant a fost când am ajuns pe vârful Moldoveanu, fiindcă e cel mai mare vârf din România. E un traseu destul de dificil. Noi am campat la aproximativ o oră-o oră și jumătate de vârf, știind că suntem obligați să campăm și că nu putem ajunge în seara aceea, deși ne aflam destul de aproape, era un sentiment așa, aparte, când vedeam vârful în spate și noi eram încă „jos”.

Rep: Cu cine mergi de obicei în drumețiile acestea?
Ș.I.: Suntem o echipă de 4-5 persoane, mai mari decât mine, eu fiind cel mai mic. Sunt și persoane care practică asta de mai mult timp, dar ca echipă și experiență, pot spune că suntem echilibrați.

Rep: Care e rutina ta într-o zi când ai plănuit să faci o escapadă la munte?
Ș.I.: Ne pregătim, de obicei, traseele cu două-trei săptămâni înainte. Ne interesăm cum e vremea, vedem traseele GPS, ne încărcăm hărțile. Ne aprovizionăm și ne chinuim să facem bagajul cât mai ușor, pentru că îl cărăm în spate tot drumul. Ne trezim la ora 5:00 sau la 6:00, ne luăm rucsacul și bocancii și plecăm.

Rep: Ai postat pe pagina ta de Facebook un status despre apă, că nu e niciodată suficientă. Îmi poți spune despre ce este vorba?
Ș.I.: Când am mers în masivul Bucegi, pe vârful Scara, am luat-o pe partea vestică a masivului, care era cam „seacă”. Ne-am gândit să ne întoarcem, pentru că nu era apă suficientă. Am fost ghidați către un izvor foarte subțire, cât un deget. Am preferat să luăm totuși apă de acolo și ne-am aprovizionat, ca să nu fim nevoiți să ne întoarcem.

Rep: Èši se întâmplă des să întâmpini astfel de dificultăți?
Ș.I.: Nu. În ceea ce privește mâncarea, de multe ori avem în plus și dăm și altor persoane.

Rep: Părinții, profesorii, prietenii te susțin?
Ș.I.: Părinții mă încurajează și au încredere în mine. Colegii mai mult pe Facebook mă susțin. Sunt profesori care mă susțin și profesori care sunt indiferenți. Unii probabil se gândesc că sunt și alți elevi care au ajuns și mai sus de atât, dar aceia au coordonator, susținere financiară și morală. Eu sunt pe cont propriu, tot ce fac, fac din proprie inițiativă și am parte doar de susținere morală, dar și asta e puțină…

Rep: Profesorii ți-au spus ceva după ce ai apărut și-n presă cu poza de pe vârful Scara, ținând steagul improvizat de tine pentru liceul tău?
Ș.I.: Nu toți, doar câțiva. Mi-au spus să continui, că fac bine ce fac și că i-am făcut mândri.

Rep: De ce ai ales Liceul Pedagogic „Spiru Haret”?
Ș.I.: Cred că din cauza profilului am ales liceul, pentru că se fac anumite materii care îmi atrag atenția, cum ar fi pedagogia și psihologia.

Rep: Te-ai gândit vreun moment să pleci din Focșani, să poți urma o carieră în domeniul acesta?
Ș.I.: Sunt treburi de viitor, încă nu m-am gândit la asta, nu mi-am făcut un plan.

Rep: Cum îl vezi tu pe tânărul Ștefan Ider de acum, în următorii 20 de ani?
Ș.I.: Interesantă întrebare…cred că mă încuie. Mi-am propus să fac facultatea de istorie, deși sunt pasionat de munte. Nu mă tentează facultatea de geografie, deoarece o consider doar o parte teoretică a ceea ce facem noi. Nu vreau să devin profesor, aș urma facultatea din pasiunea pe care o am față de istorie.

Rep: Povestește-mi întâmplări care-ți aduc zâmbetul pe buze când ți le amintești.
Ș.I.: Èšin minte că eram în Ciucaș. Rucsacul meu are mai multe buzunare interioare. Hainele mai tehnice, le țin într-unul din acele buzunare din interior. Dimineața, ieșind din cort, am simțit că sunt vreo 2-3 grade afară și am zis să mă îmbrac. Și am început să caut hainele, am scos tot și nu le găseam pe cele tehnice. M-am lăsat păgubaș. Când am ajuns acasă, am scos din nou tot și am găsit în buzunarul lateral hainele pe care le căutam. Am tremurat în ziua aceea zdravăn. Altă întâmplare amuzantă îți povestesc din experiența de acum, când am urcat pe vârful Scara. Mi-am luat mâncare care se prepara cu apă. Și, în locurile în care ajunsesem noi, apa era aproape inexistentă. Așa că…am mâncat doar ciocolată și batoane proteice.

Rep: Care ar fi cea mai mare diferență dintre viața ta dinainte de ciclism, alpinism și viața ta prezentă?
Ș.I.: Între ciclism și alpinism sunt diferențe mari. În ciclism simți adrenalina și viteza, ai o senzație aparte când mergi cu viteză. Alpinismul e altceva, depui eforturi diferite și ai senzații diferite. Viața mea s-a schimbat. Privesc altfel lucrurile. Noțiunea de confort, modalitatea de a privi natura s-au schimbat. Spre exemplu, dacă este iarnă mie mi-ar fi mai mult decât bine, dacă afară sunt -20 grade, -30 grade, să am în cort 10 grade. Altcineva și-ar dori să aibă mai mult de 20 de grade în casă. Nu i-ar conveni să doarmă înghesuit sau să-l viziteze ursul.

Rep: Părinților tăi nu le este teamă când pleci pe munte, nu te sună să verifice dacă ești bine?
Ș.I.: Părinții mei au încredere atât în mine, cât și în persoanele cu care merg. În plus de asta, nici nu este semnal în zonele în care ajung.

Rep: Ai vreun model în domeniul acesta, performanțe ale unei persoane la care vrei să ajungi sau pe care vrei să le depășești?
Ș.I.: Alpinismul este un sport necompetițional. Nu concurezi cu nimeni. Ești doar tu și muntele, modelele cad. Încerci să te depășești pe tine, asta e cel mai important.

Rep: Câte vârfuri ai urcat până acum?
Ș.I.: 14 vârfuri. În total, ar însuma peste 20.000 metri.

Rep: Cum îți alegi „țintele”?
Ș.I.: În funcție de vreme, de distanța la care se află de Focșani, de dificultate, în funcție de înălțimi și de cât de tehnic este traseul.

Rep: Când ai plănuit următoarea drumeție?
Ș.I.: M-am gândit să fie pe 3 octombrie, vârful Negoiu. Sper ca până atunci să mi se dea și un steag oficial al Liceului Pedagogic și să realizeze lumea că este un efort ceea ce fac, în primul rând pentru mine, dar fac asta și pentru liceu.

Rep: De ce alpinism și nu înot? De ce munte și nu mare?
Ș.I.: Marea nu-mi place, pentru că acolo vezi fel și fel de oameni, iar eu sunt o fire mai critică, am niște gusturi aparte și decât să mă enervez și să-mi fac mie rău, mai bine nu. Prefer muntele, deoarece pe munte găsești oameni care au aceleași pasiuni ca tine și sunt mult mai respectuoși. Spre exemplu, când ne întâlnim chiar și cu oameni necunoscuți, ne salutăm, ne ajutăm. Dacă cineva nu mai are apă și noi avem un surplus, oferim.

Rep: Descrie-te în câteva cuvinte.
Ș.I.: Cred că sunt o esență tare, mă diferențiez prin modul în care arăt și în care îmi exprim gândurile, poate mult prea dur uneori și nu sunt pe placul tuturor. Dar, nu îmi pasă dacă sunt pe placul tuturor, eu spun ce gândesc. Ascult metal și rock, citesc jurnale militare și de aventură și îmi plac foarte mult filmele de război, care au ca tematică al doilea Război Mondial. Nu sunt omul care să se lase înduplecat ușor, sunt foarte critic, dar totodată vreau să ajut și îmi place să mă dedic oamenilor.

Rep: Ai de gând să faci asta și pe viitor, să transformi pasiunea asta într-o carieră sau să rămână ceva ce faci în timpul liber?
Ș.I.: Ca meserie, doar în cadrul Jandarmeriei Montane și Salvamontului ar fi posibil. La noi, în Vrancea, salvamontul nu merge, avem doar un singur salvamontist în județ. Va rămâne o pasiune, dar am de gând să mă perfecționez. O altă opțiune ar fi să fac stagiul militar obligatoriu.