VIDEO şi GALERIE FOTO: Incredibil! Omul care DOARME ÎN IESLEA VACILOR!

Paraschiv Bentea, zis Chivu, e cetățean român și, firește, european. Vârsta: 70 de ani. Domiciliu stabil: …instabil! La propriu! Casa sa din satul Trestia, comuna Dumitrești, aproape că s-a dărâmat. Instinctul de supraviețuire l-a mânat spre un domiciliu…flotant, fără viză de la Poliție, dar singurul care-i mai oferă siguranță: grajdul vacilor. De peste șase ani, acolo doarme: pe fânul din iesle, învelit cu o plapumă răpciugoasă. Tot de atâta timp nu a mai făcut baie. Nici hainele nu și le-a mai schimbat. Nu știe în ce an suntem. Și nici ce președinte are România. De atâta concubinaj cu dobitoacele, până și vorba-i pare să le fi luat amprenta onomatopeelor. Trăiește de azi pe mâine într-un prezent mereu incert, îndreptându-se pe bâjbâite și fără vreo speranță, spre un viitor cel puțin suspect. E singur și neputincios. Dar cui îi pasă?

    Există un loc în Vrancea unde pământul fuge necontenit, straturi-straturi, de ani și ani, ca și cum o chemare veșnică și sinistră l-ar obliga să se adune, periculos, la malurile pârâului ce se încăpățânează să plângă nesfârșit, pe obrazul jalnic al cătunului înțepenit în timp… Există un loc în Vrancea unde simți că te apasă, culmea, în aceeași măsură, și cerul și pământul! Un loc în care, odată ajuns, te înfioară sentimentul înfricoșător că în orice clipă, cine știe ce vietăți uriașe, adormite sub mantia grea a scoarței terestre, se vor trezi și vor ieși, scuturând peste case, peste oameni, peste animale, peste tot ce mișcă, bolovani imenși ce vor reduce viața la tăcere… Aproape că pândeam, prin geamul mașinii, respirația lor greoaie, încă adormită, care a rupt apocaliptic pământul mereu mișcător. Pe prea multe povârnișuri, alunecarea lui a scos cu dușmănie până și copacii cu rădăcini cu tot, din locul lor. I-a aruncat dezordonat, unii peste alții, cu crengile și tulpinile împletite într-o țesătură sinistră, îngrozitoare, într-un tablou dezolant ce nimicește orice speranță de regăsire a frumosului… Acolo, în cătunul Trestia, și oamenii s-au molipsit de încrâncenarea naturii de a supraviețui vitregiilor distrugătoare. Închiși parcă într-o lume numai a lor, trec peste încă și încă o zi într-un fel aproape de neînțeles pentru lumea aceasta a noastră…
    Èšie, străinule, trestienii ți s-ar putea părea uniți de aceeași resemnare în fața aceluiași pericol: alunecarea pământului. Èšie, străinule, acești oameni ți s-ar putea părea adunați laolaltă într-o conspirație a tăcerii, de parcă s-ar păzi ca sunetele, însumate în cuvinte, să nu grăbească atât de posibila avalanșă distrugătoare… Și la un moment dat, tu, străinule, ai putea chiar să-i invidiezi simțindu-i legați invizibil printr-o temeinică solidaritate… Așa să fie?

    Casa nr. 49, stafia veseliei de altă dată

    În tot acel decor, aproape că nu ne-am mai mirat când am ajuns să vedem casa lugubră a lui nea Chivu. Nea Chivu, omul care, împins de un pregnant instinct de conservare, a ales să viețuiască amestecat cu animalele, în grajd.
    Prin cine știe ce noroc, de sub casa lui ce păstrează, ca o ironie, tăblița cu numărul 49, n-a fugit pământul. S-a prăpădit ea însăși, tânjind după mâna unui gospodar, măcinată sub ploile și zăpezile prea multor ani ce au venit și s-au dus, luând cu ei și ultimele urme ale veseliei ce-a răsunat între pereții săi, în alte timpuri… Că nici acum n-au uitat bătrânii satului, ce hore încingeau în camera spațioasă din față, ce clăci se făceau acolo, ce idile s-au legat între oameni frumoși, cu tinerețea strălucind înfășurată în straie populare… Nici acum n-au uitat ce prietenii s-au cimentat acolo, ce povești s-au țesut cu fiecare împunsătură de ac, cu fiecare metru de fir de lână toarsă, cu fiecare doină înălțată spre depărtările împădurite, sau coborâtă spre neobosita moară de apă, pe care părinții lui nea Chivu o construiseră spre folosul întregului sat…
    Din toate acestea, praful s-a ales. Cocoțată pe deal, singură casa a mai rămas să privească, prin ferestre oarbe, spre plumburiul pădurii din depărtare. Nici prispă nu mai are, doar pământ gol. Pe acoperișul spart, șindrila de-abia ce se mai ține iar din loc în loc, găuri mari se cască, jalnic, spre cer. Și atât de scorojiți sunt pereții, și atât de putrezite scândurile tavanului și atât de fragile lețurile ce nu mai pot să strângă între ele chirpiciul, încât pare că doar greutatea bolovanilor de râu, așezați rânduri rânduri sub prispă, țin coșmelia să nu fie luată pe sus de vreo boare de vânt…
    Ne-am luat inima-n dinți și am pășit în casă, mergând încet, cât s-a putut de încet ca nu cumva scândurile putrezite ale dușumelei să cedeze sub noi. Deasupra camerei mari de la intrare, indecent de goală, se desfășoară în toată splendoarea cancerul care-a cuprins tavanul. Lumina zilei se varsă șuvoaie prin spărturile largi, sclipind obosit pe singurul tablou încă agățat de-un perete, din care râd opac oameni ce-au fost și nu mai sunt. Dincolo, în cealaltă odaie, un pat dărăpănat, rupt de la jumătate, cu așternuturi soioase, înnegrite, dă de înțeles că acolo a fost odată, dormitorul. Între pereții afumați și găuriți se leagănă în voie pânze sănătoase de paianjen iar în dulapul învechit e așezată stingher, pe umeraș, o cămașă mizeră cu o cravată spânzurând inutil… Hainele de bune ale stăpânului locului. Nea Chivu.

    Dormitorul din grajd

    A ieșit din grajd pipăind cu grijă, ba cu-n picior, ba cu celălalt, marginile scândurilor puse punte peste scursurile puturoase ale vitelor. A auzit zgomot și a ieșit pe ușa grajdului, să vadă cine a venit acolo, la marginea civilizației, să-l caute taman pe el, necăutatul! Un om mărunțel, cu căciulă de blană parcă lipită pe cap, cu ochi stinși, cu gura știrbă… Un om trist, prea trist, care înainta încet, călcând direct prin băltoace cu cizmele sale de cauciuc înglodite. Se mișca obosit, parcă în reluare, cu mișcări segmentate, incomodate sigur de pantalonii țepeni de jeg, de haina îngălată, mizerabilă, soioasă… Pare resemnat. Prea resemnat. Și învățat cu viața lui.
    I s-a dus buhul că de ani buni, își petrece zilele și nopțile în grajd. Ascuns în iesle, învelit cu o plapumă jegoasă și încălzit de trupurile și respirația vacii și a celor doi tăurași – singura lui avere. Și singurele suflete care îi țin de urât. „Aici dorm de vreo șase, șapte ani”, zice, invitându-ne în… „dormitorul” plin de baligi și noroi amestecat cu urină de animal. Dintr-un obicei rămas pesemne din copilărie, își dă jos cizmele înainte de a se băga în.. „așternut”. Adică, în ieslea animalelor, pe paiele din care când și când, acestea mestecă împungându-l prietenește (?) cu coarnele! Păi ce mai la deal, la vale! Doar de când împart același spațiu duhnește ca ele. Se mișcă aproape ca ele. Și oarecum, chiar vorbește ca ele! Articulează cu greu cuvintele, dar dacă-l întrebi, se străduiește să-ți povestească așa cum poate, și atât cât poate. „Aici dorm, că în casă nu mai pot. Poate să cadă peste mine. Și dacă cade, pot să mor. Așa că stau aici. Că în casă n-am nici sobă. Și s-a găurit tavanul. Și plouă. Și îi frig…”, spune, și își trage zdreanța de plapumă până la piept. Se așează mai confortabil, rezemat într-un cot, și continuă. „Stau în paie, aici, cu plapuma pe mine. Am și degerat într-o iarnă. Acu mă-njunghie mâna, m-astupă-n piept. Nu prea pot să respir… Mă doare și organu de la gastrită ulceroasă… Dinți nu mai am… De văzut nu mai văd aproape deloc… Bâigui așa, mă orientez pe bâjbâite”, se bâlbâie sărmanul.

   Nu s-a mai spălat de șase ani!

    Nea Chivu a venit pe lume într-o familie cu patru copii. Tatăl și mama sa, oameni gospodari, au ridicat casa ce i-a rămas lui. Au făcut moară de apă, ba chiar și-un gater ce-a folosit sătenilor ani și ani… Și acum, pe patul rupt din dormitor, se mai vede marginea cearceafului odată alb, mărginit de dantelă croșetată de mână… Pesemne de mâna mamei lui, că altă femeie nici c-a avut alături nea Chivu. Căci, deși se spune că orice om își află perechea, bărbatul nu și-a găsit-o vreodată. Nici că i s-a lipit de suflet vreo creștină și uite așa, a trecut tinerețea, a trecut maturitatea și s-a trezit deodată bătrân și singur, fără femeie și fără copii, doar cu dobitoacele din bătătură…
    Nici școală n-a făcut nea Chivu. N-a fost să fie, ori a fost el mai încet la minte. Nu știe ce să spună și nici că mai contează, că doar la ce să-i folosească lui scrisul și cititul? Când a fost să trebuiască să semneze cine știe ce acte „am dat cu pixu așa cum am putut. Că eu n-a trebuit să scriu, că toată viața aicea am trăit. Am muncit pe ici pe colo, am crescut animale… Am lucrat pământ, am pus porumb da degeaba, că l-au tăvălit porcii sălbatici…Nimic n-a mai rămas din el”, își continuă dezlânata poveste.
    Din patru frați câți au fost, unul a murit. O soră stă într-un alt sat, măritată, zice, și vai de capul ei. Iar fratele, chiar dacă locuiește aproape, spune că n-are cu ce-l ajuta, că are și el destule necazuri și nevoi. Totuși, se vede treaba că sângele apă nu se face nici în cea mai neagră sărăcie! Pentru că, atunci când vederea l-a lăsat pe nea Chivu aproape de tot, fratele a fost cel care a mers cu el pe la „oameni importanți de la Focșani și prin doctori și mi-a făcut și mie o pensie de handicapat de două milioane și ceva (lei vechi – n.r.)”, zice nea Chivu. Ä‚știa-s toți banii lui. Câteodată, din ei își cumpără pâine. Dar cel mai des mănâncă mămăligă „cu fasole fiartă. Când nu-i post mănânc cu lapte de la vacă”.
    Adâncit în ieslea din grajd, deși jalnic, bătrânelul pare atât de inocent încât nici să vrei cu tot dinadinsul nu te lasă inima să-l judeci. Sub fața lui nerasă stăruie figura unui copil care n-a învățat încă să se descurce singur. Totuși, după ce spune că „nu m-am mai spălat de șase ani”, nu poți să nu te întrebi de ce nu-l ajută alții! Nici hainele de pe el nu le-a mai spălat tot de pe atunci, iar acum, când „mă dor tare mâinile și nu mai văd”, cu atât mai puțin se gândește s-o facă…

 
    A pierdut șirul anilor

    Adâncit în lumea lui îngustă, fără să aibă vreodată la îndemână vreun mijloc de informație și fără să profite în vreun fel de toate beneficiile civilizației atât de obișnuite nouă, celorlalți, nea Chivu a și uitat în ce vremuri trăiește! El știe doar că zilele, lunile, anii au venit și au trecut, singura schimbare esențială din existența lui simplă fiind mutatul din casă, în grajd. Pur și simplu. Așa că dacă-l întrebi în ce an lăsat de la Dumnezeu suntem, stă, se gândește și apoi bâlbâie… „N…Nu..Nu…Nu știu….”, zice. Dacă-l întrebi ce președinte are România, spune: „Știu eu că este unu, au fost mai mulți. Da acum nu știu cine să fie…”. Și asta, cu toate că a fost – sau l-o fi convins cineva să se ducă? – la votare. „Am fost să votez. Da nu știu pe cine am votat că erau mai multe semne pe acolo”, glăsuiește!

    Regrete? „N-am”

    Se zice că omul, dacă tot a venit pe lume, trebuie să trăiască în așa fel încât să nu facă umbră pământului degeaba… Numai că acolo, în Trestia, pământul fuge când nici nu te-aștepți așa că nea Chivu pare să nu-i fi făcut umbră niciodată! Pentru că privindu-l, ascultându-l, greu poți să înțelegi care a fost menirea sa pe această planetă! N-a avut dorințele atât de firești-omenești pe care le avem fiecare dintre noi. N-a avut ambiții și nici vreun țel pe care să fi vrut să-l atingă! S-a născut și-a crescut într-o casă pe care n-a făcut-o el, dar lui i-a rămas. A trăit în ea cu mintea probabil rămasă în trecutul în care grijile erau apanajul părinților. Iar când a rămas singur, fără lumina pe care ți-o dă cât de cât educația școlară, a trăit așa cum s-a priceput. Brut. Fără emoții. Fără visuri. Fără dorințe. Și în consecință, fără regrete…
    De-a lungul anilor de când s-a mutat trupește și sufletește în grajd, zice că dintre autorități l-a vizitat doar popa. „Doctorul n-a venit. Primaru n-a venit. Am mai fost eu pe la primărie, da nu mi-a dat nimica. A venit preotul. A văzut că stau aici. A văzut unde dorm. Și ce să zică… A plecat”, zice simplu nea Chivu. Păi nu? Păi ce-am fi vrut să facă?!

    Neînțeles de oameni, dar acceptat de animale

    Cu toate că împlinește anul acesta 70 de ani, nea Chivu nu pare bătrân. Pare un copil închis într-un trup de om mare, un copil neajutorat care s-a învățat să fie beștelit de lume, așa că mai bine caută tovărășia animalelor. Probabil sunt, în satul lui, destui care să-l acuze, să-l judece pentru situația în care a ajuns, spunând că e numai și numai din cauza lui. Dar mai contează asta, când bietul om a cărui casă stă să cadă, a ajuns să doarmă, de frică să nu moară sub dărâmături, împreună cu vacile? Și asta de mai bine de șase ani!
    Eu nu știu cum e lumea asta! Nu înțeleg cum în plină eră a civilizației, un om – e drept, cu minte puțină – dar om ca toți oamenii, cu două mâini și două picioare, cetățean român, ba chiar european, a ajuns în situația de a dormi efectiv în ieslea din grajd, printre vaci, iar comunitatea în care trăiește să ajungă să se obișnuiască cu asta!
Învățat pesemne să nu fie băgat în seamă, nea Chivu îndură ce are de îndurat, considerând că asta îi este soarta. Că așa este normalul existenței lui: într-un grajd, printre dobitoace, într-un loc ce pare la capătul lumii, dar care nu e mai departe de zece kilometri de centrul comunei Dumitrești. Acolo unde este primăria. Și primarul. Și asistentul social…
    Dacă insiști, nea Chivu îți mărturisește simplu, bâlbâit și fără speranță, că are totuși o dorință: să doarmă iar în casa lui. E dorința lui de încă ființă umană conștientă că chiar și acolo, în Trestia, unde te apasă la fel de mult și cerul și pământul, nu poți răzbi fără bani. Sau fără solidaritatea celorlalți care la rândul lor se pot trezi oricând fără case, pe măsură ce pământul va tot fugi… „Să mă ajute cineva să repar casa… Asta-mi doresc. Dacă mi-ar face casa bună m-aș muta de aici… dar eu, cu două milioane, ce pot să fac… Mai ales că nu mai am nici putere”, zice nea Chivu. Până atunci însă, bietul om nu știe cât timp va mai trece. Nu știe dacă dorința lui, unica din 70 de ani, i se va împlini. Iar dacă n-o fi să fie, „o să stau aici în grajd până mor. Că ce să fac altceva….”.
 

   Există un loc în Vrancea unde…

    …pământul fuge necontenit, straturi-straturi, de ani și ani, ca și cum o chemare veșnică și sinistră l-ar obliga să se adune, periculos, cu tot cu case, la malurile pârâului ce se încăpățânează să plângă nesfârșit, pe obrazul jalnic al cătunului înțepenit în timp… Există un loc în Vrancea unde simți că te apasă, culmea, în aceeași măsură, și cerul și pământul! Acolo, în cătunul Trestia, și oamenii s-au molipsit de încrâncenarea naturii de a supraviețui vitregiilor distrugătoare. Închiși parcă într-o lume numai a lor, trec peste încă și încă o zi într-un fel aproape de neînțeles pentru lumea aceasta a noastră… Iar după ce am aflat povestea lui nea Chivu, am putea spune că într-un fel de neînțeles pentru orice om cu suflet viu din România! Care nu cred că ar putea rămâne indiferent la o astfel de viață dusă chiar de cel de lângă el!
    Dar iată că există un loc, în Vrancea, unde până și omenia fuge din oameni, la fel ca pământul de sub ei.