Zilele trecute am dat peste o fotografie tulburătoare. Mai mulți copii și foarte multe gratii. Inițial am crezut (sau am vrut să cred) că este vorba despre un spital, dar nu, chiar era vorba despre o închisoare.
Explicația la fotografia care ilustrează un articol amplu pe site-ul http://www.rawa.org, dar și acest episod al Jurnalului de mamă, este următoarea: Fotografia realizată pe 28 martie 2013 arată câțiva copii mergând prin închisoarea de femei Badam Bagh, Kabul, Afghanistan. 62 de copii trăiesc acolo cu mamele lor, majoritatea dintre ele ispășind pedepse de până la 7 ani pentru că și-au părăsit soții, au refuzat o căsătorie aranjată sau pentru că au plecat din casa părinților cu bărbați pe care i-au ales singure, toate așa numite „crime morale„.(Photo: Anja Niedringhaus/AP)
Prima mea reacție a fost: Doamne, bine că nu m-am născut acolo!, dar apoi, tot gândindu-mă la această fotografie, mi-am dat seama că mentalitatea femeii supuse, victimă, martir nu a dispărut nici din țara noastră, pe cât de civilizată și de europeană este ea. Sunt încă multe femei care deși muncesc cel puțin la fel de mult ca soții lor, consideră că bărbatul are dreptul să stea să se uite la televizor sau să iasă la bere cu băieții (urăsc expresia asta!) în timp ce ea are datoria de a da cu aspiratorul, șterge praful, spăla podelele, face mâncare, călca rufe și bineînțeles de a îngriji de copii, a-i ajuta să-și facă temele, a le șterge lacrimile, a le răspunde la întrebări existențiale. E cu atât mai inacceptabilă această mentalitate a unor femei din țara noastră cu cât undeva, în întunecatul Afganistan, există, iată, femei, care deși știu că riscă închisoarea dacă își cer drepturile, totuși o fac.
De cealaltă parte a lumii, în America, un nene pe nume Dan Hyman a publicat zilele trecute un editorial în revista Esquire (care-mi place, zău, prea mult), editorial ce se intitulează „My Wife Is Bossy. I Love Her That Way.” (Nevastă-mea e autoritară. Åži îmi place că e așa). Bine, cuvântul autoritar nu e tocmai traducerea perfectă pentru bossy, dar cine știe, cunoaște. Omului nu doar că nu-i este teamă, rușine să afirme asta despre soția lui, dar chiar spune că și-a asumat rolul de co-echipier, de sprijin al acestui om puternic, dominator, care este femeia din viața lui.
Mă consider o femeie puternică, poate chiar „bossy” și cred că dacă din ce în ce mai multe femei ar înțelege că e bine să împartă cu partenerii lor rolurile casnice, să-i lase să-și asume responsabilități și dincolo de cele de la serviciu, inclusiv în ceea ce privește creșterea copiilor, am trăi într-o lume mai bună. Am avea mai mult timp pentru educația copiilor, pentru soții noștri și, nu în ultimul rând pentru noi. Am avea mai mult timp în și pentru familie. Åži poate atunci am fi mai fericite. Iar fericirea noastră s-ar răspândi și asupra lor.
