Astăzi e Ziua Internațională a Vârstnicului. Dacă e să ne luăm doar după numărul de pensionari din Vrancea, regimentul sărbătoriților de astăzi numără aproape 80 de mii de suflete. Numărul lor va rămâne în general constant pentru că și anul acesta, ca în atâția alți ani, vor trece pe lumea cealaltă, potrivit statisticilor, aproximativ 3.500. Mulți dintre ei mor cu zile, roși de bolile pe care nu le pot trata din lipsă de bani. Sau mor pur și simplu de foame și de inimă neagră, uitați în cămăruțele lor duhnind a mizerie, de fiii și fiicele lor…
Am auzit deunăzi, în microbuz, o replică a unui adolescent care m-a lăsat mască: „bătrânii ar trebui omorâți cât sunt tineri”! Adică și eu, peste vreo câțiva ani, ar trebui să mă dezintegrez numai pentru că mișcările-mi vor deveni mai încete și nu voi mai reuși, de exemplu, să cobor sprinten dintr-un microbuz, enervându-i din acest motiv, pe ceilalți. Chiar să nu știe tânărul în cauză, și alții ca el, că pe negândite, vom ajunge cu toții la capătul scării pe ale cărei trepte coborâm, la unison, câte o zi, o dată?! Deci ușurel, atenție la trepte, să coborâm cu grijă, pentru că imediat ajungem și la capătul lor, și la bătrâneți. Bătrâneți zic, și nu bătrânețe, pentru că se adună mai multe într-un singur om: e bătrânețea singurătăților și azilului, bătrânețea inimii, bătrânețea osteoporozei și a fracturilor de șold, bătrânețea ochilor, a pielii, bătrânețea durerilor, bătrânețea atacurilor cerebrale, a incontinenței, a paraplegiilor…
Toate acestea sunt fețe ale aceleiași realități, sărbătorită astăzi: bătrânețea.
Mie nu mi-e frică, silă sau milă de bătrâni. Chiar îmi plac! Îmi place de ei când vor să țină pasul cu vremea. Când sunt arțăgoși. Când joacă toată ziua cărți sau table. Când îi văd în piață sau dimineața pe stradă, cu pălăriuțe și costume roase de vreme. Când își bârfesc vecinii sau își duc nepoții la plimbare. Când îi văd cât de serios mă analizează. Când își scot batista. Când se plâng. Îmi place de ei, mai ales de cei care par picați în această lume pe care nu o înțeleg, lucru pe care, cel mai adesea, îl simt și eu… Îmi plac stângăciile cu care vor să ascundă că au rămas în urmă. „Politica” pe care o franjuresc domnii în parc, micile bârfe ale doamnelor, răstelile, diminutivele, duioșiile, rețetele lor de murături… Îmi place că e așa ușor să spui „sunt demodați” și când colo, ei abia așteaptă să îți povestească. La poveștile lor, vă jur, nu m-am plictisit niciodată!
Îmi amintesc de un profesor care îmi împrumuta cărți. Am stat de vorbă ore în șir despre morți și clasici, despre „contemporani” și nu uita niciodată să mă iscodească și de viața privată, nu numai de lecturi. Câteodată era mai energic și mai volubil decât mine, deja sătulă de zbuciumul cotidian. Uneori, mă conducea spre ușă cu un plâns liniștit. Alteori, rămânea cu mintea aiurea… Îmi amintesc și de bătrânica ce-mi oprea pașii de liceean în fiecare dimineață, în fața Bisericii Armenești. Atâta mă obișnuisem cu ochii ei largi iviți dindărătul timpului, cu mâna sa întinsă a speranță și cu blagosloveala mucalită dăruită la fiecare sandvici pe care i-l lăsam în palmă încât, dacă n-aș mai fi găsit-o acolo, parcă tot norocul meu din ziua respectivă s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Ajunsesem să-i mărturisesc toate frământările mele de adolescentă rebelă iar ea, cu un singur cuvânt, știa să-mi redea firescul mersului spre mai departe…
De la bătrânii din existența mea am învățat că nu trebuie să uit. Că uitarea înseamnă sărăcie sufletească. Åži că viața nu se măsoară după numărul de respirații, ci în momentele care îți taie răsuflarea… Dacă nu recunoști acele clipe și nu le păstrezi, înseamnă că te-ai născut deja bătrân și nu vei cunoaște tinerețea niciodată. Am întâlnit oameni care la 80, 90 sau 105 de ani, nu au obosit de atâta viață. Care nu au uitat zâmbetul celor pe care i-au iubit vreodată. Care nu se mai pot mișca dintre cei patru pereți, dar știu să se bucure de fiecare răsărit de soare, de frumusețea fiecărui anotimp, de veselia copiilor de dincolo de ferestre, ba chiar și de greșelile voite sau nevoite ale celor de lângă ei. Sunt oameni cu sufletul atât de tânăr! Oameni acum cu punga goală și chinuiți de suferințe, pe care lupta pentru împlinirea unor vise i-a costat foarte mult suflet, dar în același timp, împlinirea lor le-a umplut sufletul pentru toată viața. Acesta este secretul tinereții lor în toamna vieții…
Când văd câți bătrâni sunt în orașul ăsta, mă gândesc uneori că parcă suntem pe altă lume, că trăim, cumva, și în alt timp. De fapt, noi suntem intrușii în tihna lor, mergem pe străzile lor (dreptul primului venit) și ne înduioșăm, ne enervăm și țipăm din cauza lor. Ba chiar îi condamnăm la moarte… Să nu uităm însă că pentru ei, fiecare reîntâlnire cu lumea înseamnă o sărbătoare. O sărbătoare ce poate fi nu numai astăzi, ci în fiecare zi.
