Fereastra cu candela Învierii are în spate odaia, curată ca o dimineață de duminică simplă, ferecată parcă într-un timp deja apus. O masă micuță cu scaunul ei, o noptieră, un şifonier, toate dintr-un lemn vechi de nuc, un pat cu saltea moale, rotundă, un fel de nor îndesat, de aprilie. Pe pat – două perne albe ca neaua, una peste alta, ca două jumătăți de carte desărțite de semn, iar deasupra lor un tablou în care doi miri de odinioară te privesc cuminți. Prinse de marginea ramei stau la rând vreo patru fotografii cu copii mai mari şi mai mici – nepoții…
De uşa şifonierului atârnă pe un umeraş rochia „bună” şi basmaua, pregătite pentru mers mâine la biserică. Pe noptieră – un pahar cu apă şi mai multe cutii cu medicamente. În rest… totul aşezat aşa cum le-a gândit treptat timpul.
Fereastra cu candela Învierii are în față grădina cu flori galbene mărunte, iar după gard e ulița. Când şi când mai trece câte un vecin cu vacile spre pajiştea din stânga, doar aşa se mai sparge liniştea, cu zgomotul de talangă.
De afară, casa cu fereastră şi candelă pare un colț de cer senin de-un albastru pal, fără urmă de nori. Priveşte spre lume cu ochii verzui ai nucilor de lângă drum oglindiți în geamuri şi candela roşie ca un mac de câmp, lăsată dinadins la îndemână, să lumineze zile mai negre, să alunge cu lumina ei şuvoaie de ploi cu piatră sau cine ştie ce alte necazuri.
Casa cu fereastră şi candelă îşi duce anotimpurile pe umeri şi culege rar veşti de la fii şi nepoți, închisă în rosturi pe care le-a gândit numai timpul, un colț de cer senin de-un albastru pal, fără urmă de nori.
Fotografie și text: Mihaela Trifan
