Nu mai ține de mult socoteala anilor, așa că nu știe niciodată, exact, câți ani are. Dar când e absolut nevoită să-și spună vârsta, se îndreaptă, șontâc-gropiș spre borcanul pitit pe sub țoalele din casă și scoate din el, cu degete tremurânde, buletinul. Îl ține-n borcan să nu-l roadă, zice, șoarecii, ce nu se sfiesc să cotrobăie prin toate cotloanele camerei ei „de babă”. „Că asta sunt. O babă singură, da nu mi-i urât, că-i Dumnezeu cu mine. Hai să vedeți munca babei și să mă spuneți la lume să mă țină minte! Că este o babă la Varnița cum alta nu-i!”, ne îndeamnă Turturica Vulpoiu, de aproape 90 de ani. A crescut șase copii, cinci ai soțului și unul al lor. A muncit pe brânci toată viața. Și acum trăiește din pensia minimă, rămasă după omul ei, și din ce ia pe strugurii rodiți de via din spatele casei bătrânești, vie pe care o taie, o leagă și-o îngrijește cu mâinile sale! Citiți povestea Turturicăi cu capul cât banița – veșnic înfofolit în cel puțin cinci fesuri și basmale din cauza „sinuzitei ștrangulare” – care se ia și acum la trântă cu viața, convinsă că va trăi dacă nu 112 ani „cât a trăit mamaia mea”, măcar 102 ani cât i-a trăit mama! Și dacă vreți să-i faceți bucuria de a-i dărui ceva de Paște – alimente, o basma groasă, ceva haine sau, de ce nu, vreo foarfecă de vie care să-i facă munca mai ușoară, vă așteptăm să le aduceți fie la sediul redacției noastre, fie să o vizitați direct, în satul ei. Și nu vă fie teamă că n-o s-o găsiți ușor! Nu e om să nu știe acolo de Turturica Vulpoiu, aproape nonagenara viticultoare cu… buletinul la borcan!
Pe tanti Turturica n-ai cum să n-o remarci! Umblă și iarna și vara cu un soi de turban ciudat pe cap, un turban care pare să-i schimbe trupului său micuț centrul de greutate! Te și miri, privind-o de departe, cum de capul înfășurat și răsînfășurat, strat după strat, în fesuri și basmale, rămâne totuși în echilibru acolo, pe umerii îngroșați la rândul lor de câteva rânduri de țoale. Èšoale răpciugoase, mărturii sfâșiate, peticite și iar rupte, din vremuri de mult apuse! Dar Turturicăi nici că-i pasă! Au trecut „ohooo”, timpurile în care îi păsa cu adevărat de veșmintele în care se arăta lumii! Au trecut și vremurile în care casa și ograda îi răsunau de glasuri de copii, anii când în curtea ei era un perpetuu du-te vino al muncitorilor forestieri care veneau să ia, pe bon, din depozitul în care bărbatul Turturicăi era gestionar, ba mălai, ba făină, ba vin sau rachiu…
A muncit mult, zice, da a trăit bine cu omu, și asta a ținut-o „verde” până în ziua de azi… Fiindcă, chiar dacă mișcările-i sunt mai încete, chiar dacă obrazul îi e brăzdat de șanțuri adânci, și o mai ia amețeala din când în când, nonagenara Turturica încă mai are puterea de a se lua de piept cu toate greutățile existenței sale cotidiene, încă mai are curajul de a-și duce mai departe, corect și la timp, toate rânduielile, „că dacă nu m-aș mișca, aș anchiloza. Treaba mă ține în picioare!„, zice.
Dar dincolo de toate astea, tanti Turturica este mereu gata de vorbă cu oricine i-ar călca în bătătură! Și-ar povesti oricui, iar și iar, câte-n lună și-n stele, cu un optimism și-o voie bună greu de egalat! Bătrânica n-are bani – „da nime n-are”. N-are copiii lângă ea – „da toți copiii zburătăcesc din cuib!”. Și n-are bărbat – „se duce, iaca, pe 4 ani de când a plecat. Da nu-s singură, îl am pe Dumnezeu lângă mine! El nu mă lasă, și nu pleacă nicăria!”, zice, râzând cu ochii săi albaștri mijiți de sub turbanul cât o baniță, și dezvelind într-un zâmbet larg singurul dinte, și ăla dezrădăcinat, pe care-l mai are…
A crescut cinci copii ai soțului și unul al lor
Turturica nonagenară povestește că norocul și-a arătat fața spre ea de abia când a împlinit 34 de ani, după o copilărie grea, deși au fost doar doi frați – „el a murit, numa eu am rămas”. Bătrânica zice că a făcut doar patru clase primare „la Gheorghe, la Repedea”, dar destul ca să poată citi și socoti. Cei doi frați au fost crescuți în nevoie și necazuri, doar de mamă, fiindcă tatăl le-a plecat pe front. „Cinci a fost plecat tataia cu războiul, și când s-a terminat, alții veneau acasă, el nu. Așa că i-am pus pomelnic. Èšin minte, că atunci aveam zece ani. Da după ce s-a întors, am aflat că patru luni a stat ascuns într-o clopotniță, într-o biserică din Odesa, că băteau pe sus ghiulelele”, a povestit Turturica.
Anii au trecut și când i-a venit vremea, s-a măritat cu primul ei bărbat. „Aveam căruță cu boi și ducea lemne, făcea cărăușie și în loc să adune banii, să-i aducă acasă, el îi bea pe toți. Nouă ani am stat cu el, până am zis gata, nu se mai poate. Și am plecat de la el, și după aia l-am găsit pe Vasile Vulpoiu, și m-am măritat cu el. Lui, săracu, îi murise femeia de cancer și l-a lăsat văduv cu cinci copii. Da eu l-am luat, și am crescut copiii. Pe atunci, cel mai mic era în clasa a II-a, iar pe cel mare, în anul când am venit eu, l-au luat în armată. Dar tare bun om a fost Vasile… Ne-am gospodărit împreună, am muncit împreună zeci de ani în bună înțelegere… Am mai făcut împreună un copil, care este acum la Brăila, are examene și nu știe dacă vine de Paște. Mi-a zis că dă examen la Uzina Progresul Carnaval, așa mi-a zis că se cheamă. Și că de la Brăila îi dus la Mangalia… Nu prea mă pricep eu… Dar are o fată băietul ăsta al meu, care s-a măritat și a făcut și ea un băiet! Îs străbunică, așa să știți!”, a spus, cu mândrie, băbuța Turturica, zâmbind pe sub mustață și ițindu-și iar dintele supraviețuitor.
„Face baba treabă, toată via am tăiat-o și-am legat-o eu singurea!”
Era târziu după-amiază când am ajuns în curtea Turturicăi, iar în odaia ei „de babă”, cum singură o descrie, încă nu ardea focul. Puzderia de obiecte, toate necesare pe vremuri în fosta gospodărie a numeroasei familii, și-acum devenite inutile, poartă patina groasă a timpului neiertător. Până și limbile ceasului atârnat pe-un perete s-au oprit sub povara lui… Sub geamul afumat al unei vitrine, din zeci de fotografii alb negru, zâmbesc, înțepeniți în vremi de mult apuse, oameni dragi băbuței ce-au fost și s-au dus. S-au dus în altă lume sau fiecare pe drumul lui… A rămas baba Turturica singură cu Dumnezeu, să facă față vieții, zi după zi, după aceleași rânduieli ancestrale… „Acu leg vița, că dacă n-o termin acu dă frunza și nu-i de glumă!”, ne-a spus, ținând strâns într-o mână vrejii de salcie cu care obișnuiește să lege via an de an, iar la subraț, sticla cu „apă fiartă cu zahăr, că mai beau din ea când mă ia amețala sau inima. Acu, că a dat căldura, tre să fac curat și să mă mut aici, afară cu bucătăria… Da mulțumesc lu Dumnezeu că pot să fac treabă, ce dacă am 90 de ani! Mă scol, mă spăl, îmi fac mâncare, aduc apă… Slavă Domnului că încă mai pot… Da hai, hai-hai să vedeți munca babii de atâția ani”, ne îndeamnă, și-o ia vitejește prin spatele casei dărăpănate, cu peretele de chirpici găurit de curci, trece șonticăind pe lângă improvizația hilară a unui coteț de găini, se tăbârcește să deschidă o portiță „fir-ar mama ei”, și ne face loc să intrăm pe poteca grădinii unde se desfășoară, în toată splendoarea, rândurile numeroase de vie. „Ei? Ce ziceți? Ia uite la via mea! Eu am tăiat-o, cu mâinile astea două! Eu o leg, mai am jumate și-i gata. Trebuie s-o mai sap și gata!”, explică cu glas tare, pentru ca mai apoi să ne zică pe șoptite, întorcându-și, cu discreție, banița capului spre grădina vecinului: „Ia uitați-vă peste gard, la via aia… La mine nu-s atâtea buruieni ca la el, și io-s mai bătrână!”.
Și arată iar, cu un gest larg, spre via ei a cărei poamă n-o face vin, ci o vinde direct la cei interesați de-o recoltă naturală cum rar mai găsești. Din loc în loc, prunii deocamdată neînfrunziți prevestesc răcoarea pe care-o dăruiesc în zilele toride de vară iar în capăt, pe o bucată de pământ săpat gospodărește, bunica Turturica ne spune, sfătos, că va pune sfeclă. Pentru găini. „Da vedeți ăia trei nuci din capăt?”, întreabă, zâmbind cu gura până la urechi. „Eu i-am luat, de pui, și i-am răsădit acolo. Ghietu Vasile, omu meu, râdea și zicea: Nu te mai potolești, femeie, păi ce crezi, că mai trăiești tu să mai mănânci nuci din ăștia? Și iete-te!”, râde Turturica, mulțumită că a trăit suficient să-și vadă nucii subțirei și tineri, ajunși pe rod!
„Să mă spuneți la lume, să mă țină minte!”
Cu toate că e singură cuc, și cu o pensie de doar 400 de lei – „încă nu mi-a mărit-o, cum am auzit că se mărește” – bunica Turturica nu a cerut în viața ei nimic de la nimeni. Cam 100 de lei dă la lumină și la cablu TV, și restul îl socotește astfel încât să-i ajungă atât cât se poate. Încă se tratează cu medicamente naturiste – de exemplu apa cu zahăr pentru momentele când o lasă inima și puterile – și se întinde, cum s-ar zice, cu toate cele necesare vieții, atât cât îi e plapuma. Știe că fără muncă, toamna nu va lua banii cu care să treacă peste iarnă mai ușor, așa că trudește la via și pomii ei, cât e ziua de lungă. „Nu fac vin că ar fi prea greu. Iar eu nu beau, n-am băut niciodată, că îmi face rău la ficat. Vând strugurii, am taras, fragă albă, fragă neagră… Sunt buni strugurii, dar eu nu beau că-mi face rău. Odată, tot așa când m-am dus să mă împărtășesc de Paști mi-a dat părintele cum se dă, un pic de vin, și mi-a zis că să-l beau pe tot că nu mai e mult în pahar. Eu, de rușine, l-am băut. Și atâta mi-a trebuit că m-a adus părintele acasă de m-a pus în pat!”, râde tanti Turturica.
Și câte și mai câte nu ne-ar mai fi povestit, și câte nu ne-ar mai fi spus, și cu câte amintiri amuzante și vorbe de duh nu ne-ar mai fi înveselit ziua simpatica bunicuță, dacă nu ne-am fi dat seama că a venit timpul să plecăm! Ne-am luat la revedere și am lăsat-o cu treburile ei, robotind ca o furnică în ograda și grădina altă dată plină de toți cei dragi inimii sale… Totuși, n-a răbdat să nu ne mai arunce o privire, un zâmbet știrb și o fluturare de mână așa că a ieșit în poartă pentru câteva secunde. Că doar n-are musafiri toată ziua. Apoi s-a întors înapoi la via ei și la curățenia pe care spunea că vrea s-o facă, astfel încât să întâmpine cum se cuvine Paștele. Și cine știe, să întâmpine cum se cuvine și eventualii musafiri pe care tare i-ar mai primi cu bucurie!
Așa că, dacă doriți să aduceți un pic de mai bine în existența zilnică a bunicii Turturica, vă așteptăm cu orice vreți să-i dăruiți, la sediul redacției noastre! Sau puteți merge direct la ea, în satul Varnița, comuna Răcoasa! Vă va da în schimb, dincolo de mulțumiri sincere, o doză incredibilă de optimism!
