Lucrul care te izbește pur și simplu când cobori din mașină acolo, la intrarea în satul Hotaru, în dreptul școlii părăsite, e liniștea… O liniște profundă, ce se întinde ca o mantie grea peste ulița pudrată cu o boare de zăpadă, peste casele ce se zăresc ici colo, așezate ca-ntr-un căuș al palmelor pădurilor din jur, peste vărfurile copacilor, peste crestele tot mai îndepărtate ale munților, până și peste norii albi și pufoși ce pătează ca-n glumă albastrul senin al cerului… Și lași mașina acolo, lângă ruina școlii și-o iei la pas în speranța că din vreo casă va ieși totuși un om, că într-o curte vei găsi vreun gospodar, că vei auzi măcar lătratul vreunui câine…
Dar nimic. Nimic din toate astea nu se întâmplă! Aproape că ți-e frică și pășești cu grijă, ca nu cumva zgomotul pașilor să trezească cine știe ce lumi nemaivăzute, adormite… Și totuși… Totuși ici-colo, câte un fir de fum ce iese prin hoarnele unor case îți dau încredere că n-ai nimerit în pustie… Și te apuci să numeri, plin de speranță, fuioarele ce se înalță spre cer și te trezești deodată că din câte case vezi înainte ochilor, doar câteva, câte să le numeri pe degetele de la o singură mână par locuite…
Bine și așa! Măcar știi că nu te mănâncă lupii pe coclaurile acelea, ne-am gândit și noi, coborând pe singura uliță a cătunului Hotaru. Hotarul dintre civilizație și sălbăticie, hotarul dintre viață și moarte, dintre vis și realitate… „Bună ziua!”, ne-a smuls din meditație un glăscior de copil. O fețișoară ascunsă după lețurile inegale, brute, ale unui gard, râdea spre noi și cu ochii, și cu gurița! Un băiețel cu gluga unui hanorac trasă pe cap, îmbrăcat cu un pulover murdar și prea scurt la mâneci și o pereche de pantaloni vechi de trening, rupți din loc în loc, sugrumați jos de șosete groase și încălțat într-o pereche de papuci de plastic. Rușinat, se ițea ba cu un ochi, ba cu celălalt printre stingiile de gard, zgâindu-se la noi, străinii, cu nasul turtit de lemnul rece. „Cum te cheamă, băiețel?”, am încercat noi să spargem gheața. „Mă cheamă Relu și o să am șapte ani pe 1 ianuarie!”, a răspuns vesel și hotărât, așa ca să știm că vorbim cu un bărbat în toată regula! De fapt, cu bărbatul casei, că asta este Relu atunci când nici fratele lui mai mare, Ștefan, de 15 ani, elev în clasa a opta și nici tatăl lor nu sunt acasă!
Curioasă să vadă cu ce străini vorbește fiul ei, Tudorița Lungu a ieșit din casă. O femeie de doar 38 de ani care nu pare să creadă că o altă viață, în altă parte, ar fi fost vreodată posibilă pentru ea și familia ei. „Am născut șase copii, unul a murit la șase luni… Așa a vrut Dumnezeu, să fie al lui… Au mai rămas cinci din care doar Relu și Ștefan mai sunt acasă. Cei mai mici. Cine știe dacă n-or pleca și ei, ca și ceilalți, când or crește… Că au tot plecat de aici din sat, de-am rămas din câți am fost numai zece familii. Și vreo șase copii”, a spus, dintr-o suflare, mama lui Relu pentru ca mai apoi să ne invite în casă.
„Dacă Moș Crăciun există, să-i spui că îmi doresc un ursuleț și un cățel. Și dulciuri, dacă mai are bani”
Căldura prietenoasă emanată de soba din lut, văruită albastru intens, constrastează cu sărăcia cămăruței în care Relu, fratele lui, Ștefan, și părinții lor își duc zilele. Totuși, nu o sărăcie mizerabilă, respingătoare, pentru că deși săraci, acești oameni au, cât de cât, curat în casă. Chiar dacă podeaua înseamnă doar lutul gol, chiar dacă ghivecele cu mușcate alinate la geam sunt de fapt cutii de conserve și pet-uri tăiate, chiar dacă vasele folosite așteaptă să fie spălate într-unul din ceaunele pentru mămăligă și chiar dacă hainele sunt așezate de-a lungul celor două paturi, la perete… Indiferent de toate acestea, ceva din acea casă te face să te simți bine și-ți dai seama că acel ceva e lumina din privirile mamei și mezinului ei și dragostea care-i leagă! N-are el, Relu, jucării, zice că n-a avut niciodată, dar are o mândrețe de pisică alintată cu care se joacă toată ziua! „Îmi plac tare animalele! Dacă ziceți că există Moș Crăciun, vreau să-i spun să-mi aducă jucării, un cățel și un ursuleț…. Și niște dulciuri, dacă mai are bani…”, a spus micuțul, zâmbind plin de speranță, cu gura până la urechi!
Până acum, sub brăduțul pe care ai lui i-l fac de fiecare Crăciun, a găsit doar dulciuri de a început să creadă, bietul copil, că jucăriile sunt mereu destinate altora. Și nu a înțeles niciodată de ce, mai ales acum, când este în clasa I și mai învață și bine! Chiar dacă mama lui e disperată că scrie doar cu stânga, Relu se descurcă de minune. Și scoate caietele ca să ni le arate, să nu fie cumva luat de mincinos! „Îi trebuie multe și lui, dar luăm și noi în măsura posibilităților. Lucrează numai taică-su, la pădure, cu carte de muncă. Dar două luni nu a putut munci deloc, că i-a venit un lemn pe laba piciorului, e operat, de abia merge… E greu aici, dar cel mai greu e cu copiii, care trebuie să meargă pe jos mulți kilometri până la școală, și mai sunt pe aici și animale sălbatice… Înainte erau mai mulți, mergeau în grup, dar acum dacă au rămas șase…”, a spus mama lui Relu. Băiețelul a completat-o, zicând că până acum nu s-a întâlnit cu lupul sau ursul, dar nici cu Moș Crăciun, pe vreo cărare…
Încă mai este la vârsta când crede cu tărie în mărinimosul personaj al iernii și încă îl aștepată. Așa că dacă tu, cititorule, îl întâlnești cumva, spune-i că Relu și fratele lui, Ștefan, îl așteaptă! Cu jucării, dulciuri și poate și câte-o pereche de bocanci, că de atâta mers pe jos la școală, cei vechi s-au cam tocit…
Mihaela, fetița care visează la păpușa Maia!
La doar câteva case (părăsite) depărtare de cea a lui Relu am întâlnit-o Mihaela, mezina familiei Florentina și Nicușor Nanu. O fetiță de doar cinci anișori, care în fiecare zi pleacă pe jos la grădiniță împreună cu sora sa, Ionelia, elevă în clasa a VIII-a și fratele lor Ștefan, elev în clasa a VII-a. „Drumul e cel mai greu, că sunt câțiva kilometri de mers pe jos. Au fost mai mulți copii în sat dar fiecare, cum a terminat a plecat… Nimeni nu mai prea vrea să rămână în satul ăsta. Acum, să vedem… Sper ca Ionelia să termine cu bine 8 clase și să se ducă la liceu. Nu știu cu ce o s-o ținem, dar aș vrea să se facă vânzătoare…”, a spus mama copiilor. Ionelia însă, vrea musai să ajungă la Liceul nr. 3 din Focșani, să se specializeze în manichiură-coafură… Își dorește foarte mult acest lucru însă e destul de mare ca să știe că viitorul ei depinde de puterea financiară a părinților ei…
Fata nu mai crede de mult în Moș Crăciun, însă dacă ar exista, spune ea, și-ar dori mult să-i aducă o geacă groasă, o pereche de ghete nr. 38 și… un telefon. I-ar fi de folos și ei, și fraților ei pentru că și-ar putea anunța măcar părinții dacă ar păți vreunul din ei ceva pe drumul spre și dinspre școală.
Nici fratele ei Ștefan nu mai crede că bunul Moș va coborâ vreodată pe hoarna casei lor ca să-și golească sacul cu daruri, dar are și el dorințele lui, greu de împlinit de către părinți: o geacă și o pereche de bocanci (37).
Așezată pe pat, cu picioarele lipite și mâinile adunate bătrânește în poală, Mihaela, mezina, își asculta frații cu mare seriozitate. Mai că i-ar fi certat că au putut crede că Moș Crăciun nu există, cu atât mai mult cu cât ea îl așteaptă cu atâta nerăbdare! E adevărat, și ei i-ar trebui o geacă groasă și ghetuțe (31), pentru că acum nu are prea multe hăinuțe dar mult mai mult, fetița și-ar dori altceva… Și-a înghițit necazul pentru cele spuse de frații ei și a rostit răspicat, ca să se știe: „Eu mi-am dorit întotdeauna o păpușă care plânge, are biberon, o băiță și o rățușcă. O cheamă Păpușa Maia”, a spus copila. Dacă asta și-a dorit dintotdeauna, adică de cinci ani de când s-a născut, și dacă nimeni nu i-a putut satisface această dorință pe care-o strânge-n suflet, poate că Moș Crăciun, anul acesta, o va auzi! Ea, ca și ceilalți copii din Hotaru, îl așteaptă!
