O fetiță de zece ani trăiește în sărăcie lucie, alături de bunica ei de 70 de ani, într-o cocioabă ce stă să se dărâme, de la marginea satului Burca, comuna Vidra. După ce că a fost, practic, părăsită de ambii părinți, mama fiind plecată de ani buni prin Franța și tatăl însurat cu alta în Năruja, Mădălina este nevoită să rabde, să suporte lipsuri de neimaginat și să crească într-un decor îngrozitor pentru că niciunuia dintre părinți nu îi pasă de ea. Maria Pană, bunica sa, care o iubește din toată inima, spune că în cei aproape opt ani de când a plecat, mama nu i-a trimis mai mult de trei pachete și câte 40-50 de euro o dată la două trei luni. Iar tatăl copilei a fost atât de lipsit de inimă, încât a părăsit-o fără ca măcar să-i lase alocația de stat lunară. „Eu o cresc pe Mădălina de la trei ani. Mamă-sa și taică-său s-au despărțit. Ea a plecat în Franța și mi-a lăsat-o mie în grijă, cu acte. O cresc și eu așa cum pot, din ajutorul social de 140 de lei, că alți bani nu avem. Măcar dacă taică-său i-ar da alocația, tot ar fi ceva. E căsătorit la Năruja și de atâția ani el îi mănâncă alocația, și nu e drept!”, a spus Maria, bunica Mădălinei. Cele două nu s-ar despărți pentru nimic în lume, sunt atașate una de cealaltă, însă au nevoie de o mână de ajutor, astfel încât să trăiască în condiții civilizate.
Dacă vreți să vedeți cum arată pe viu sărăcia lucie, îngrozitoare și dacă vreți să aflați cum e viața copilașilor condamnați de proprii părinți să trăiască așa, nu trebuie decât să o vizitați pe Mădălina. Sau măcar să priviți filmul și fotografiile atașate acestui articol, pe www.monitorulvn.ro. Pur și simplu, existența acestei copile și a bunicii sale septuagenare este de neimaginat pentru o țară membră UE! Și vă spun cu mâna pe inimă, dintre miile de cazuri pe care le-am văzut și despre care am scris de-a lungul anilor, acesta mi se pare de-a dreptul înfiorător! Dar să vă povestesc…
Am ajuns la ea în miezul zilei, urcând pe ulița îngustă ce duce spre pădure. Cocioaba, înclinată vizibil, s-a ivit, stranie, la răspântie de drumuri. O ruină de casă fără vreun gard, de sub prispa căreia pământul a fugit periculos. O șandrama cu acoperișul găurit și cu ușa deschisă spre un întuneric rău prevestitor… Pe sârmă, câteva hăinuțe de fetiță. Pe soba mizeră din lut din curte, un amestec roșu, slinos, clocotea în legea lui, adulmecat când și când de câteva mâțe pofticioase… Dintr-o țeavă cu robinet în capăt apa curgea inutil și enervant. Iar de creanga unui pom, legat bine de niște funii, un scaun de plastic crăpat și cu picioarele rupte, cu pretenții de leagăn, atârna jalnic întregind decorul…
Brusc, din întunecimea ușii s-a ivit o bătrânică, puțină la trup și cu chip chinuit, curioasă să vadă cine i-a călcat bătătura. Iar în spatele ei, sfioasă și subțire ca tulpina crudă a unei flori, a apărut copila, Mădălina. „Ce bine-mi pare că ați venit, că nu mai pot, nu mai pot…”, se văita Maria, bunica fetiței. „Mamă-sa a plecat de acum vreo opt ani și n-a mai interesat-o… Mi-a lăsat-o mie cu acte, să o cresc cât e plecată prin Franța, și dusă a fost… N-a mai venit niciodată, nici măcar să vadă fata. Nici măcar la telefon nu mai răspunde, și fata suferă… Mă doare inima când o văd cât suferă după mă-sa… Îmi pare rău, că-i fata mea mă-sa, dar să facă așa ceva nu mi-am închipuit”, a spus bătrânica.
Îmi povestește că s-a îngrijit de nepoțica ei cu toată dragostea. Că i-a vegheat zilele și nopțile, a mângâiat-o și a ocrotit-o din fragedă copilărie. A dat-o la grădiniță, apoi la școală și a încercat, așa cum a putut ea, să-i asigure, din toată acea cumplită sărăcie, strictul necesar… „Acum a trecut în clasa a treia, a luat și diplomă, ia uitați!„, zice, și scoate bucata de carton – mândria ei și a fetiței – pe care scrie negru pe alb că „se acordă pentru rezultatul «Satisfăcător» elevei Muscal Florentina-Mădălina din clasa a II-a, Școala gimnazială Burca, pentru rezultate deosebite la învățătură și disciplină”. E drept, nu-i vorba de vreun premiu, dar pentru fetiță și bunicuța ei această diplomă este o mare mândrie, dovada că Mădălina a reușit să răzbată și să învețe cât să treacă în anul următor, în toată acea sărăcie…
„Nu am intrat niciodată în casele colegelor mele, doar le-am văzut pe dinafară”
Deși are doar zece ani, pe chipul curat al Mădălinei se citește o tristețe cutremurătoare. Parcă nici să surâdă nu mai știe, dar cu toate acestea, prezența ei timidă și inocentă, gingășia gesturilor și fragilitatea trupului o transformă într-o apariție ce luminează înduioșător acel decor de coșmar. S-a obișnuit să trăiască așa, în cămăruța minusculă în care, îngrămădite, toate lucrurile par aduse de ape! Ea e prea mică să le știe pune în ordine, iar bunica prea neputincioasă… S-a obișnuit să adoarmă și să se trezească în patul ei mizer, să iasă afară pășind ca pisica peste prispa ruptă de sub care a fugit pământul și să plece la școală fără speranța că vreuna din zilele sale ce vor veni, vor fi diferite în vreun fel de cele care au trecut…
La Mădălina nu vine niciun copil să se joace împreună. Ea e fetița fără părinți, fetița din cocioaba de la marginea satului… Ce să vadă copiii acolo? Sărăcia? De aceea, poate, copila își dorește mult o casă omenească, așa cum au colegele de școală… „Aș vrea să am o casă, sau o cameră… Să vină prietenele pe la mine. Am prietene la școală, dar nu am fost niciodată la ele acasă, nu m-au chemat. Doar le-am văzut casele, că trec pe lângă ele…”, a spus, cu tristețe, Mădălina. Și de-ar fi doar atât…
Tot sărăcia a obligat-o pe fetiță să nu poată participa la activitățile extrașcolare. N-a avut șansa de a vedea lumea mai departe de centrul comunei Vidra, iar singura posibilitate de a evada din mediul ei ar fi fost excursiile școlare. „Dar nu am fost niciodată, că n-am avut bani. La Focșani nu am fost niciodată. Aș vrea să merg la mătușa mea, la Buzău. Am auzit că acolo se ajunge cu trenul. Dar nu am văzut niciodată un tren de-adevăratelea… S-au făcut excursii la școală, de exemplu mi-am dorit să merg la muzeu la București… N-am putut, și nici anul ăsta la Brașov nu am putut să merg”, a mai spus sărăcuța.
„Mi-e dor de mama”
Mădălina mărturisește că deși imaginea mamei i s-a șters din amintire, dragostea și dorul de ea au crescut. În fiecare an și-a dorit din tot sufletul ca mama ei să vină la serbările școlare. An după an a sperat, an după an și-a înghițit lacrimile dezamăgirii. Nici anul ăsta nu a venit. „Aș fi vrut să vină mama să mă vadă, am spus o poezie la serbare… Dar nu a venit. Mi-e dor de mama… Nu mai știu cum arată, n-o mai țin minte, am stat doar cu bunica, dar aș vrea să vină acasă, la mine. Aș vrea să o văd. De mult tare nici nu a mai sunat. Ultima dată a promis că o să vină la serbarea mea, dar nu a venit”, a șoptit fetița.
Spune că înainte vreme, mama ei suna des la telefon. I-a trimis chiar și câteva pachete cu haine. Iar bunica spune că mai trimitea, la două-trei luni o dată, câte 30, 40 sau 50 de euro, „cât putea și ea… Dar ce poți face din atâția bani… Că fata eu o spăl, eu o hrănesc, eu o îngrijesc, eu îi mai dau câte un ban să aibă și ea când se duce la școală… De două ori i-a trimis haine mama ei, a mai primit de la lume… Din banii mei, cum am putut strânge, i-am luat încălțări… Am mare noroc de fratele Mădălinei, stă aici, în spate. Muncește cu ziua și mă mai ajută… Este băiat tare bun, dacă ia de exemplu 50 de lei la zi, 30 sau 40 îmi dă mie pentru Mădălina…”, spune bunica Maria.
Tot fratele copilei i-a improvizat acesteia leagănul din scaunul rupt. Și tot el găsește pentru ea și bunica ei câte-o vorbă bună, cu toate că la rândul lui, de abia se descurcă…
„Să îi dea taică-său alocația, nu s-o mânânce el, că e dreptul Mădălinei!”
Bunica Maria nu își mai face speranțe că fiică-sa, adică mama Mădălinei, se va mai întoarce vreodată. A auzit chiar că aceasta și-ar fi făcut altă familie, ba că ar avea chiar și un copil cu cineva din Franța. Totul este „din auzite”, și cel mai tare se teme ca nu cumva să fie adevărat, nu de alta, dar suferința Mădălinei o doare și pe ea… „Mădălina mai are pe fratele ăsta de 19 ani care ne mai dă bani din ce câștigă cu ziua. Și mai are un frate la cămin la Focșani, din câte știu e bolnav, dar este la liceu, are 16 ani. Pe toți i-a lăsat fiică-mea… Pentru fată mi-a făcut procură când a plecat, să am grijă de ea legal. Iar tatăl Mădălinei e recăsătorit în Năruja, așa am auzit, are trei copii cu alta și alocația fetei o mănâncă el! Nu este normal! Pentru ce se dau alocațiile în țara asta, pentru părinți sau pentru copii?! Uite că erau buni pentru fată 84 de lei în plus, cât e alocația. Eu sunt bătrână, nu știu nici unde să mă duc să-i caut dreptatea fetei, dar poate ne ajută cineva care știe ce trebuie să facem…”, a spus bunica.
Pentru că nu are bani, bătrânica își neglijează periculos sănătatea. Este bolnavă de inimă și spune că are probleme mari cu tensiunea, puterile i-au scăzut, iar medicamente nu își permite să își cumpere. Mai mult, îi tremură sufletul și pentru nora sa, grav bolnavă de rinichi, care face de trei ori pe săptămână dializă la Focșani. 
Mădălina, fetița cu suflet generos
Bunica Maria nu a avut niciodată viață ușoară. Povestește că bărbatul ei a prins drag de băutură și nu s-a mai putut trăi cu el. „Ne-am despărțit, a plecat și am rămas eu cu cinci copii. A murit pe linia trenului, acum câțiva ani… Eu am crescut copiii cum am putut. Am o fată paralizată la Buzău, mai am fata din Franța, adică mama Mădălinei, băiatul ăsta care are nevasta cu dializa și încă doi care-s plecați prin străinătate, nici nu știu pe unde. Noră-mea asta de abia o mai duce, stă colo, în cămăruța aia, vai de capul lor”, îmi arată bunica Maria spre coșmelia pe piloni ce se vede spre fundul ogrăzii.
Eftinca Bițu, nora Mariei, are 53 de ani și ultimii zece au fost cumpliți. Peste sărăcie s-a adăugat boala, o boală gravă de rinichi din pricina căreia în urmă cu cinci ani a trebuit să înceapă dializa. De trei ori pe săptămână femeia e luată de ambulanță, dusă la spital pentru dializă și apoi adusă înapoi, acasă. „M-am născut fără un rinichi și celălalt s-a îmbolnăvit. E vai de capul meu. Am angină pectorală, am și probleme cu inima și cu tensiunea, trebuie să iau o sacoșă de medicamente din care doar șapte sunt gratuite… Sunt încadrată în gradul grav de handicap. Acum, recent, am fost trei săptămâni în comă, la Spitalul Universitar din București. Doctorii le-au spus la ai mei că să se pregătească, fiindcă nu o mai duc mult. Am avut noroc de data asta…”, spune, și îmi arată brațul umflat vizibil de la înțepăturile acelor care-i străpung venele de trei ori pe săptămână.
Atât de tare o doare încât nu-și poate folosi mâna, iar mersul îi este și el îngreunat de suferință. Și, cum n-a avut copii, Mădălina este cea care îi sare în ajutor. „Noroc de fetița asta, că mai vine pe la mine, îmi mai aduce o cană cu apă, mai dă cu mătura… Că uneori nici cana de apă nu pot s-o țin în mână. Bărbatul meu nu stă acasă, muncește cu ziua pe unde găsește… Acum a făcut groapa pentru mortul de azi… Mai câștigă și el un ban, dar tot nu ne permitem mai mult de ce vedeți aici… Nici medicamentele nu mi le-am cumpărat, poate pot să le iau mâine, dacă se strâng banii”, zice.
Necăjită, îmi arată patul pe care doarme, vechi și incomod. Și mărturisește că ar vrea să nu mai fie atât de dependentă de ceilalți, chiar și pentru cele mai simple lucruri pe care le are de făcut un om în casa lui. „Nu am aragaz, nici frigider și nici mașină de spălat… Vă dați seama cât de complicat este pentru mine să fac mâncare și să spăl, în situația în care sunt…”, a spus femeia.
Fetița din mijlocul suferinței
Totul în jurul Mădălinei este sărăcie, boală, suferință… În orice parte s-ar uita, acolo, în ograda cu casa ce stă să cadă, copila dă cu ochii doar de mizerie și necaz. Locuiește în cea mai nenorocită casă din tot satul, însă acolo, în odăița copilăriei ei, are, totuși, o bunică. Pe bunica Maria care o iubește din tot sufletul și care i-a ținut loc și de mamă și de tată ani de-a rândul. Și fetița își iubește bunicuța, și e evident că între ele s-a creat, în timp, o legătură care nu mai poate fi ruptă. Și totuși…
Totuși, în inimioara ei, ascuns, stă dorul tot mai acut de mamă. Dorul de cea care i-a dat viață și apoi a plecat să se căpătuiască pe alte meleaguri… Dorul care o face să spere an după an, că totuși, într-o zi, aceasta se va întoarce și o va strânge în brațe! În brațele ei de mamă! E ceea ce-și dorește mai mult și ceea ce a încercat să îi transmită prin filmulețul pe care îl puteți vedea pe www.monitorulvn.ro. „Mama, mi-e dor de tine!”, a dorit Mădălina să-i transmită mamei sale, prin intermediul cotidianului nostru. Îi este dor de ea, și are mare nevoie de o casă omenească. Măcar de o cameră curată, în care să crească mai departe cu dragostea și grija ce i-o poartă bunica ei…
Peste 2000 de copii vrânceni, înregistrați cu părinți plecați la muncă în străinătate
Mădălina face parte, din păcate, din batalionul copiilor care au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. În Vrancea erau înregistrați în evidențele Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, 2001 copii lăsați în grija altora. „Numărul copiilor cu părinți plecați în străinătate nu este însă cel complet, pentru că foarte multe primării din județ nu au transmis fișa trimestrială cu evidența acestora. Astfel, potrivit datelor care au ajuns la DGASPC Vrancea, la sfârșitul lunii martie figurau, la nivel de județ, 2001 copii cu părinții plecați la muncă peste graniță. Dintre aceștia, 408 au ambii părinți plecați, astfel încât 396 au rămas în grija rudelor până la gradul IV, fără măsură de protecție, șapte sunt la asistenți maternali, alți 4 la rude, dar cu măsură de protecție și unul este în grija altor persoane decât rudele. Alți 1325 de copii au un singur părinte plecat la muncă în străinătate, unul dintre aceștia rămânând în grija unui asistent maternal, trei în centre de plasament, 21 la rude cu măsură de protecție, iar 1300 sunt în grija rudelor până la gradul IV fără măsură de protecție. Totodată, din totalul copiilor, 268 au părintele unic întreținător al familiei monoparentale plecat la muncă peste graniță iar dintre aceștia, zece sunt îngrijiți de rude până la gradul IV cu măsură de protecție, iar restul de 258 sunt în grija rudelor, însă fără să fi fost nevoie să se instituie măsură de protecție”, a detaliat Adina Lăscan, purtătorul de cuvânt al DGASPC Vrancea.
Potrivit situației pusă la dispoziție de DGASPC Vrancea, pe parcursul anului trecut au notificat autoritățile că pleacă la muncă în străinătate doar câțiva părinți din Focșani, câte unul din Cârligele, Garoafa și Cîmpineanca, patru din Mărășești și Gura Caliței, alți câțiva din Mera și din Movilița, trei din Vulturu, câte unul din Vînători și Vizantea Livezi și câte doi din Reghiu și Popești. Asta, cu toate că există legislație clară care prevede obligativitatea părinților de a notifica autoritățile și de a desemna o persoană care să îngrijească copilul pe perioada cât sunt plecați.
Specialiștii atenționează asupra faptului că situațiile în care copiii rămân o perioadă de timp fără prezența unui părinte sau a unui alt adult de referință care să îi supravegheze, protejeze și să îi susțină mai ales la nivel afectiv în acțiunile pe care ei le întreprind, pot avea asupra acestora efecte negative, atât la nivel emoțional cât și la nivel comportamental. Astfel, la nivel emoțional, copiii se pot simți: lipsiți de speranță, de certitudinea unui viitor împlinit și fericit; fără nici un fel de susținere și încurajare în orice activitate de participare, inclusiv participarea la activitățile școlare; fără susținere în perioadele considerate a fi decisive pentru ei; retrași și cu tendințe de izolare, lipsiți de dorința de a comunica cu ceilalți.
Alte efecte comportamentale ale separării copiilor de părinți constau în abandonul școlar, participare școlară scăzută, izolare și comunicare slabă atât cu ceilalți copii cât și cu cadrele didactice, tendința de asociere în grupuri deviante, uneori chiar infracționale, precum și risc de consum de droguri. Așadar, părinții ar trebui să mediteze cu foarte multă seriozitate atunci când sunt tentați să își lase copiii în grija altora, și să plece la muncă în străinătate. Pentru că niciun cadou și nici toți banii din lume nu pot compensa grija și dragostea părintească!
