Am ajuns la ei pe o vreme câinoasă, pătrunși zdravăn de frigul întețit de stropii dușmănoși ai ploii ce se încăpățâna să cadă, mocănește, peste întinderea dezolantă… Acolo, la Tîrîtu, trebuie să ai rezistență, nu glumă, să străbați noroaiele ulițelor înguste, să învingi tina curților sătenilor rămași oarecum înțepeniți în alte timpuri, să îți ții echilibrul pe glodul frământat, ce duce spre curtea școlii noi, la intrarea căreia copiii își lasă, respectuos, cizmele de gumă nămolite…
Aflasem despre ei, frații Rusu, dar și despre alți copilași necăjiți și sărmani din sat chiar acolo, la școală. Cineva ne-a spus, în treacăt, că pe o asemenea vreme unii prichindei, printre care și Lăcrămioara, elevă în clasa a treia, Petrică și Vasile, elevi în clasa 0, și Andrei Rusu, înscris la grădiniță, nu pot ajunge la școală pentru simplul motiv că… nu prea au cu ce să se încalțe. Că nu au cizme sănătoase cu care să poată face față drumului, ci doar niște încălțări ușoare care le-ar rămâne, fără îndoială, înțepenite în glod… O realitate cruntă, întâlnită, din păcate, în tot mai multe familii ce se confruntă cu tot mai grave probleme născute din sărăcie…
Și nici n-am știut, ajungând în casa celor cinci frățiori, dacă să ne întristăm dând cu ochii de trupușoarele lor dezgolite sau să răsuflăm ușurați la vederea sărăciei curate și atât cât se poate de ordonate, din cele două odăi… Două odăi calde – „aduc lemne din pădure, asta nu este chiar așa o problemă”, zice Dorel, tatăl copiilor – două odăi mici, vesel văruite, în care paturile, trei la număr, o masă și ceva scaune par să fie singurele obiecte de mobilier. Hainele numeroșilor locatari stau agățate, unele peste altele, în cuie bătute în pereți. Pe soba din lut, un ceaun și vreo două oale așteaptă să fie umplute de mâna gospodinei locului, iar în geamlâcul de lângă sobă, vopsit temeinic în verde, te surprind cu veselia lor o mușcată și câteva crizanteme, puse în cutii de conserve golite și refolosite.
Și nu știu dacă decorul acela minimalist, extrem de simplu, dacă fețișoarele uimite ale copiilor adunați laolaltă tocmai de condiția lor de copii necăjiți sau căldura binefăcătoare din odaie ce ne-a muiat instant oasele după frigul îndurat afară ne-au făcut să ne simțim acolo, instant, atât de bine! Asta până când prevăzuta poveste a sărăciei s-a făcut cioburi în fața bolii și a neputinței…
„A fost operat o dată, mai trebuia de trei ori”
„Asta nu e casa noastră, e casa părintească. Și e cu probleme, mă judec pentru partea mea cu bunica și cu o soră. Am început să fac, alături, o casă pentru noi, dar nu mai am putere bănească, să o termin”, spune Dorel, în timp ce cinci perechi de ochișori curioși și suspicioși încă ne măsurau pe noi, vizitatorii, din cap până-n picioare. „Viața a devenit tot mai grea. Copiii au crescut, merg la școală, la grădiniță. Le trebuie tot mai multe… Acum soția mea trebuie să nască. Îl mai avem și pe cel mic, de un an și șapte luni. Și mai e și problema de sănătate a lui Petrică, ce nu a fost rezolvată. Și cu cât se întârzie, cu atât e mai rău pentru el”, mai zice, cu durere în glas.
Nici el și nici Ionelia, soția lui, nu și-au închipuit vreodată că pot primi de undeva vreun ajutor. N-a interesat pe nimeni niciodată cu adevărat cu ce greutăți se confruntă această familie și de aceea, la fel ca mulți alți oameni ai acestui sat atât de izolat, și soții Rusu și-au văzut de viață, de copii și de necazuri fără să se plângă, fără să spere, fără să ceară. Iar copiii, din cât se vede, au crescut aidoma părinților, resemnați în fața lucrurilor pe care alții le au și ei nu le pot avea. Știu că nu-i de unde. Așa că își împart bucuroși biscuiții sau cornurile primite la școală, își cedează unul altuia hăinuțele și și-ar împărți și încălțările, și jucăriile dacă le-ar avea… „Cu încălțările e mai greu, le luăm când putem. Rechizite le-au mai dat de la școală… Ne descurcăm cum putem, dar cea mai gravă problemă este ce are Petrică. Pe el să-l vedem sănătos, asta e cea mai mare dorință. Că nici să vorbească bine nu poate, nici să mănânce…”, explică Dorel.
Petrică, băiețelul de șapte ani, s-a născut, zice mama lui, cu o malformație congenitală: palatoschizis. Adică, cu cerul gurii despicat, gura comunicând cu nasul. Mai mult, femeia povestește că a avut și „gură de lup”, adică despicătura buzei. „Malformația asta a fost și exterior, și interior. Exterior a fost operat la un spital din Iași, când avea trei luni. La trei ani trebuia operat iar, pe interior, dar nu am mai putut ajunge la Iași. A rămas cu cerul gurii despicat, comunică cu nasul și din cauza asta vorbește rău și nu poate mânca. Trebuie să-i pasez alimentele, dar chiar și așa înghite foarte greu”, zice Ionelia, explicând, cu resemnare, că după toate necazurile, anul trecut, în octombrie, când „am fost să-i reînnoiesc dosarul la Focșani, la handicap, din gradul I cât era, l-au trecut în gradul III”.
Cu toate problemele lui de vorbire, cei doi părinți l-au dat, totuși, pe Petrică la școală, conștienți că educația e extrem de importantă pentru toți copiii lui. „Trebuie să meargă la școală. Când va fi operat, poate va vorbi mai bine și nu vrem să rămână în urmă. Face și el atât cât poate, deocamdată”, explică femeia.
Bani puțini, nevoi prea multe, daruri mult visate…
Cei cinci copii (șase în curând) și cei doi părinți trăiesc, acum, din cei 600 de lei încasați de Dorel ca indemnizație de creștere a copilului de un an și șapte luni, din alocația de 200 de lei a acestuia și din celelalte patru alocații de stat (256 lei) ale celorlalți copii. Adică, puțin peste 1000 de lei pentru șapte persoane: un nou-născut, un bebeluș – Mădălin, de 1 an și 7 luni, Lăcrămioara – fetița de 8 ani și trei băieți – Petrică de 7 ani, Vasile de 6 ani și Andrei de 5 ani. Puțin peste 1000 de lei din care părinții trebuie să asigure mâncarea tuturor, îmbrăcăminte, încălțămintea, rechizitele, pamperșii pentru cei mici… Așa că cei mici nici nu-și pot închipui că în încălțările lor modeste va lăsa Moș Nicolae ceva mai mult de câteva bomboane… Nici în Moș Crăciun nu-și pun prea mari speranțe, deși, dacă insist, mărturisesc că dorințe ar avea! „O păpușă mare!”, spune Lăcrămioara. „O minge! Și să fac operațiile la gură!”, zice și Petrică. „Mașină cu telecomandă!”, spun cu speranță-n ochi Vasile și Andrei…
Ionelia și Dorel își privesc copiii cu acea tristețe a părinților care știu bine că dorințele lor vor trece și-n acest an neîmplinite… Dar poate că bunii Moși ai iernii, care trăiesc în fiecare suflet generos, le va face o bucurie în acest an. Așadar, dacă doriți să aduceți o bucurie acestor copii, puteți să împliniți dorințele și, poate, să le dăruiți și ghetuțele sau cizmele de care au nevoie: Lăcrămioara poartă numărul 33, Vasile 31, Petrică 32, iar Andrei 26. De asemenea, puteți să ușurați puțin povara lipsurilor acestei familii dăruindu-le alimente, detergenți, articole de igienă, îmbrăcăminte, jucării, rechizite… Și cine știe, poate printre cititorii noștri vor fi și unii care să dorească să se implice și să contribuie la însănătoșirea lui Petrică. Dincolo de toată sărăcia în care trăiesc, aceasta este, pentru bieții oameni, cea mai arzătoare dorință. Iar împlinirea ei, o minune!
Așadar, dacă doriți să-i ajutați, sunați-l pe Dorel la numărul de telefon 0763.834.096. Sau trimite-ți-le pachete pe adresa: Rusu Dorel, sat Tîrîtu, comuna Poiana Cristei, județul Vrancea. Sau aduceți darurile voastre la sediul redacției noastre din strada Tinereții, nr. 1, vizavi de Școala nr. 10. Împreună, poate chiar vom putea să facem minuni!
