GALERIE FOTO: Povestea moșului și povestea babei din Negrilești

„Ia, mai bine nu mai eram… Că-s bolnavă, nu mai pot merge pe chicioare… Am chicat jos aici-șa. Dumnezeu m-a aruncat. Am fost la spital, m-au operat, da degeaba, că nu prea mai pot merge”, a spus tanti Ioana, așezându-se pe pat, oftând a ușurare. Împreună cu soțul său, Ion I. Ieșanu, trăiesc de pe o zi pe alta în bojdeuca lor din Negrilești și, de atâta amar de ani stați împreună, între ei comunicarea prin cuvinte pare a fi devenit fără rost. Au ajuns chiar să semene unul cu celălalt și să se înțeleagă cum nu se poate mai bine, prin acel limbaj tainic și atât de specific numai acelor perechi care mii și mii de nopți și zile de-a rândul au stat numai alături, au muncit, au iubit, au crescut copii, au sperat și și-au ridicat privirea cu încredere spre Dumnezeu, în fața cărora și-au jurat credință până ce moartea-i va despărți. Dacă-i întrebi, se plâng, cu simplitate, de durerile de oase. Dacă insiști, afli c-ar avea nevoie, „dacă se poate”, de câte ceva „de-alde mâncării”. Iar dacă mai stai de povești, ca-ntr-o îndrăzneală supremă, tanti Ioana, acoperindu-și gura cu mâna, spune șoptit: „Tare-ar fi bine dacă mi-ați face și mie o pensioară, cât de mică… O pensioară de bătrânețe… Că nici nu mai știu câți ani mai am…”. Dacă doriți să le dăruiți ceva acestor bunici, și să le faceți Crăciunul un pic mai fericit, alăturați-vă campaniei „Monitorului de Vrancea” și Asociației ȘAPTE „Dăruim împreună, pentru o lume mai bună!”. Vă așteptăm în fiecare zi, de luni până vineri, cu orice doriți să le donați, la sediul redacției noastre.

  A fost odată ca niciodată, și dacă n-ar mai fi nu v-aș mai povesti… Au fost odată, și încă mai sunt, un moș și o babă. Iar moșul Ion chiar are un cocoș, și baba Ioana o găină… Atâta au. Și trăiesc cu toții într-o bojdeucă din Negrilești, căreia moșul însuși, dulgher recunoscut pe vremuri, i-a dantelat lemnul prispei și al streșinilor – dovadă incontestabilă de artă și măiestrie neaoșă, ce rar mai poate fi întâlnită în zilele noastre. Trei copii au avut bătrâneii, trei fete pe care le-au crescut și le-au făcut femei în toată firea, fiecare la treaba ei, la casa ei… trei fete despre care moș Ion spune că „mai vin, mai pleacă”, și despre care tanti Ioana încă mai crede că-s „la școală”!
    Pe vremuri, atunci când erau în putere și când bătrânețea era atât de departe încât părea să nu-i atingă vreodată, cei doi locuiau, împreună cu fetele lor, în casa „mare”, care se umplea serile de voie bună și veselie. Dar, așa cum e legea firii… Rând pe rând, fetele au plecat. Rând pe rând, anii au trecut. Rând pe rând, și nevoile, și dorințele, și așteptările lui moș Ion și tanti Ioana au scăzut… Așa că au lăsat casa mare locuită doar de amintiri, iar cei doi s-au mutat în chiler. O odăiță ca pentru pitici care, chiar așa scundă și îngrămădită cum este, chiar așa afumată și plină de tot felul de obiecte inutile și cu pereții tapetați ici colo cu copertele unor reviste care nu mai există, chiar așa fără perdele și cu devălmășia lemnelor îngrămădite sub patul răpciugos, pare… uimitor de primitoare!
    I-am găsit așezați unul lângă altul pe patul mizer de la marginea căruia nu trebuie să faci mai mult de-un pas ca să ajungi în curte, acolo unde cocoșul moșului și găina babei străjuiesc cu strășnicie. Cei doi bătrânei păreau să-și facă curaj să ia iarna-n piept și să plece Dumnezeu știe unde. De fapt, doar moș Ion care, cu căciula adâncită pe cap, cu cizmele de cauciuc în picioare și cu ranița veche-n spate, părea că-și trage sufletul încă puțin, înainte de a lua în mâinile înmănușate bețele lungi, în care se sprijină și care, de atâta purtat, nu doar că s-au decojit, ci au devenit incredibil de netede și lucioase. „Vreau să mă duc până la cineva, acilea-n sat. Este greu că-i și zăpadă, și merg greu. Am căzut și eu azi toamnă, am fost pe la spital, m-au oblojit, m-au tras, da tot am rămas cu durere. Eh, ce să-i faci, grea-i bătrânețea…”, a spus, ca-ntr-un oftat, moș Ion.

    Pensia, dată pe medicamente. De mâncare, corastă

    În odăița lor minusculă, cu sobă de lut făcută cu pricepere de moș Ion „în trei fumuri”, și cu fereastra opacă înveselită de firul stingher și înalt al unei mușcate, cei doi bătrânei par a fi îngropați sub fâșii vizibile și zdrențuite de… timp. Felii de vremuri peste vremuri răzbat de peste tot, de pe pereții afumați care, acolo unde nu sunt acoperiți de păretare găurite, sunt tapetați cu calendare bisericești vechi și îngălbenite, cu icoane fixate printre afișe electorale din care candidații se mai zăresc încă, zâmbind inutil pe sub foile de ziar cu care au fost acoperiți pe ici pe colo, cine știe când… Câteva ceasuri, adunate de-a lungul timpului și agățate pe unde nici nu te-aștepți, și-au oprit, chiar și ele, de bătrânețe, mersul. Iar pe soba în care focul mocnește sub cenușă, parcă au prins rădăcini ceaunul cu urme de mămăligă, capace, oale și ulcele, iar deasupra ei, rezemate de hoarnă, o pereche de cizme de pâslă și lighenașul cu mălai… Într-un castron acoperit cu o bucată de folie, pus în stand-by pe un scaun, bătrâneii aveau pregătită masa de prânz: corastă. „E primul lapte care se ia de la vacă, e bun cu mămăligă. Asta mâncăm noi. Și mai câte-un ou câteodată. Da acuma nu prea se mai ouă găina”, a explicat tanti Ioana.
    N-au alt venit în afară de pensia de 350 de lei a moșului și o bună parte din ei, spune ea cu glas tremurat, o dau pe medicamente. „Avem bolile noastre, amândoi cu picioarele, amândoi cu ce mai avem… Mai plătim lumina de-aci din cămară, noroc că lemne avem… Eh… Dac-aș putea să-mi dea și mie o pensioară așa, de bătrânețe… Da nu-mi dă…”, spune tanti Ioana, cu regret.
    Nu-și mai aduce aminte câți ani are, zice c-ar avea 80, dar nu-i sigură că nu-s mai mulți. Nici moșul ei nu-și prea știe vârsta, dar parcă și-aduce aminte că „m-am născut în 1926. Am făcut instrucție la vremea mea, da în război nu m-au luat. Nu mai știu să vă zic de ce. Am stat acasă, am fost dulgher, mă știe toată lumea…”, zice moș Ion. 

   Bătrânețe târâtă în cârje

    În odăița lor mizeră, moș Ion și tanti Ioana așteaptă și ei, ca toată lumea, Crăciunul. Încă unul, care se va așterne peste celelate câteva duzini de sărbători similare care i-au găsit mereu și mereu împreună. De data aceasta însă, ei nu au nici porc pe care să-l taie ca altă dată, și nici făină, zahăr, ulei sau alte alimente pe care bătrânica să le transforme, ca pe vremuri, în bunătăți felurite. Nici putere nu mai are să frământe cozonacul sau să se lupte cu tăvile ce-ar trebui băgate rând pe rând la cuptor. Dar parcă poftă le-ar mai fi, chiar dacă odată cu trecerea anilor, nu doar trupurile li s-au împuținat, ci și stomacurile li s-au strâns… Aroma Crăciunului de altă dată încă dăinuie, chiar și-n cămăruța lor, în care au adunat de prea mult timp vrute și nevrute. „Am avea nevoie de… de-alde mâncării, dacă ne-ar da cineva. Și niște portocale, că-s așa de bune fructele… Că ce să ne mai trebuiască nouă altceva… Bătrânețea-i grea. Ce să mai faci la 80 de ani, că mai bine nu-i mai ajungeam…”, zice tanti Ioana, râzând, totuși, cu toată fața!
    Dincolo de orice, e tare bucuroasă de musafiri, e tare bucuroasă că i-a călcat cineva pragul, că a putut schimba câteva vorbe cu oameni străini, dar prietenoși… Îi este așa de inocent chipul și atât de murdară îi este fusta veche, atât de negri piepții puloverului, atât de afumați și jerpeliți ciorapii și papucii, încât mai c-ai vrea s-o iei câteva zile la tine acasă, s-o îmbăiezi, să-i speli părul, s-o îmbraci în lucruri curate și călduroase și s-o pui într-un fotoliu, lângă un brad strălucitor, cu un pled călduros pe picioare. Iar alături de ea, pe o măsuță, într-o farfurioară din porțelan, să-i oferi câteva fursecuri alături de o cană cu ceai aburind. Și cu lămâie…
    Dar tanti Ioana și moșul său nu au lămâi de pus în ceai și nici fursecuri. Nu au nici portocale, nici cozonac… Și nici puterea de altă dată. Va veni și-n cămăruța lor  afumată și întunecată Crăciunul. Și ca de alte atâtea ori, poate va adia și-n sufletele lor blândețea colindelor de altă dată. Sunetul clopoțeilor ce însoțea glasurile cristaline de copii ce le băteau la poartă. Copii ce le cântau și colindau, și cărora moș Ion și tanti Ioana le ieșeau înainte cu nuci, colaci și mere…
    Acum nu mai pot. Nu mai pot sări sprinteni la poartă. Dacă moș Ion reușește să mai străbată drumurile satului, chiar și așa, șontâc-gropiș, bătrânicii, chiar și sprijinită-n cârje, îi este aproape imposibil să mai pășească peste pragul odăii, să coboare cele două trepte improvizate și să ajungă lângă găina și cocoșul ei. Adică în curte. Tocmai de aceea, orătaniile au învățat să-i vină-n întâmpinare, așteptând mâna de grăunțe zilnică, taman în fața ușii.

  Împreună le putem face Crăciunul fericit celor doi bătrânei!

    Cam asta-i povestea lui moș Ion și lui tanti Ioana Ieșanu din Negrilești. Doi oameni cu părul alb, frumoși și blânzi, doi bunici în adevăratul sens al cuvântului, care-ar merita să-și trăiască apusul vieții un pic mai fără griji… Priviți fotografiile ce însoțesc acest reportaj. Nu-i așa că ar trebui ca cineva să-i ajute să-și facă curățenie, să-și spele rufele, să-i ajute să creadă că nu sunt singuri… ?
    Am plecat din căldura bojdeucii lor cu inima strânsă. Am adormit gândindu-mă la somnul lor chinuit între pleduri scorțoase, de mult prea mult timp neschimbate. Și am decis să aduc povestea lor aici, sub ochii voștri, a celor care aveți generozitatea să vă alăturați Campaniei derulată de „Monitorul de Vrancea” și Asociația ȘAPTE, „Dăruim împreună, pentru o lume mai bună!”. Haideți să facem și lumea acestor bătrânei, măcar de Crăciun, mai frumoasă! Vă așteptăm cu orice doriți să le dăruiți, la sediul redacției noastre.