Viața monasticã. Evoluția istoricã
Mãnãstirea Bordești a fost orânduitã de ctitorul sãu cu cele necesare întreținerii sfintei biserici și a micului sobor de cãlugãri: moșia Bordești, cu siliște, vad de cârciumã, moarã pe apa Râmnei, livadã și 40 de pogoane de vie; moșia Obilești, fãrã siliște; moșia Bahnele, cu o sfoarã de sat, moarã și vad de cârciumã; moșia Bãlțați cu o sfoarã de moșie, fãrã siliște. Viața comunitãții monahale de la Bordești se poate desluși cu greu pentru cã, unul dintre puținii stareți pe care-l cunoaștem dupã nume, Samoilã, a fugit de frica turcilor, la începutul Rãboiului Crimeii în 1853, cu toate cãrțile și documentele, cu odoarele bisericii, spre Rusia, unde s-a pierdut, ca tezaurul României în 1916.
Åžtim din documente indirecte, de la Episcopia Buzãului și mãnastirea Bãbeni, din surse post 1853 și din sondajele arheologice, cum era organizatã mãnãstirea. Zidul de incintã, din cãrãmidã, ce se mai pãstreazã în micã parte și astãzi, adãpostea chiliile cãlugãrilor, dependințele și pivnița pentru vin, principala sursã de venit. Chiliile par sã fi fost situate în parte de sud a incintei, care adãpostea și un cimitir. Inventarul din 1823 consemna „o pereche de case de zid cu trei odãi, cu pridvor, cu cãmarã. Dedesupt pivnița de zid boltitã, cu scarã de lemn stricatã … 25 de pogoane de vie la Bordești paraginã, cu cramã de lemn bunã, învelitã cu șindrilã”. Inventarul din 1857 menționa faptul cã un incendiu a distrus casele schitului în noiembrie 1856 și cã schitul mai are doar 2 pogoane de vie, restul de 26 fiind luate, în urma unui proces la Divan, de vornicul Alexandru Plaginos.
Bunã parte din forța de muncã necesarã exploatãrilor viticole a fost asiguratã de robi țigani. Nu știm cine și când a dãruit mãnãstirii sãlașul de robi, cunoaștem însã, dintr-o catagrafie din timpul lui Cuza, cã pe moșia mãnastirii Bordești, înainte de împroprietãrirea din 1864, erau 16 dezrobiți vechi (prin legea lui Barbu Åžtirbei din 1847) și 4 dezrobiți noi (prin legea lui Alexandru Ghica din 1857).
Cunoaștem un aspect important al vieții monahale, faptul cã la mãnãstirea Bordești, înainte de 1759 funcționa o școalã de dascãli, dupã cum reiese dintr-o însemnare dintr-o cazanie a lui Popa Mihai din Tâmboiești.
Mai cunoaștem câteva nume de stareți, un Petroniu primește ca danie de la un bordeștean, Manea, o sfoarã de pãdure, în 1710; Senie are numele scris pe peretele sudic al pronaosului la 1722; în 1818 este menționat un Doroftei.
.jpg)
Fuga lui Samoilã cu sineturile bisericii ne lipsește de posibiliatea de a analiza cãrțile și obiectele de cult. Zona Valea Mare – Valea Bisericii din Bordești oferã însã vizitatorului avizat multe surprize „istorice”. Aici s-au descoperit întâmplãtor un topor din piatrã cioplitã de culturã Monteoru, o minunatã sulițã de fier geto-dacã ori piese de harnașament din bronz. Aici s-a descoperit și o micã cruce din bronz, circa 5 cm X 3 cm, pierdutã din pãcate, cu tortițe ce aratã folosirea ei probabilã la o cãdelnițã, cu o decorație ce amintește de engolpioanele bizantine de secol X-XII. Prin turnare, era reprezentat Iisus crucificat purtând perizoma. Chipurile apostolilor înscrise în medalioane perlate de la capetele cruciuliței indicã forma kieveanã a decorului, specificã secolelor XIII-XIV, pentru engolpioanele ce au circulat și în sudul Moldovei. Fãrã indoialã, meșterii din secolului XVIII au moștenit tipologia bizantinã, puternic influențatã și de școala kieveanã.
Secolul XVIII a fost extrem de dificil din punct de vedere economic, politic și pentru românism, în general, dupã instaurarea fanarioților, domni considerați practic slujbași de rang înalt ai Porții. Grecizarea instituțiilor și a marilor dregãtorii a fost însoțitã și de o reașezare a metocurilor închinate spre spațiul elen și de o încercare de generalizare a închinãrilor locașurilor de cult spre Athos și Elada.
Mãnãilã a încercat, pentru ctitoriile sale de la Bordești, sã împace spiritul vremii, închinând Mãnãstirea Recea cãtre Mãnãstirea Vela din Ioanina și înzestrând Mãnãstirea Bordești cu suficiente venituri pentru a-i asigura liniștea mormântului.
Dupã cum am constatat din documentul emis de Mihail Racovițã în 1742, prin care refãcea o serie de hrisoave distruse, fiii clucerului Mãnãilã, Şãrban polcovnic și Åžtefan cãpitan, au închinat schitul Bordești Episcopiei Buzãului. În starea de metoc de gradul I, cu moșia administratã de Episcopie, schitul Bordești a funcționat fãrã dificultãți, dovadã și însemnarea Popii Mihai din Tâmboiești ce amintește cã a învãțat carte la Bordești. Episcopia s-a mulțumit sã conserve biserica și sã exploateze moșiile dãruite de Mãnãilã, dar nu a continuat lucrãrile, dovadã pisania și pietrele tombale ale ctitorilor rãmase nescrise.
Evanghelia de la Recea pãstreazã însemnarea lui Iordache logofãt ce aratã trecerea schitului Bordești în starea de metoc de gradul II, fiind închinat de Episcopia Buzãului Mãnãstirii Bãbeni, ctitoritã în 1703, azi în comuna Topliceni, județul Buzãu, închinare datatã post 1756. Stareții mãnastirii Bãbeni nu s-au preocupat foarte mult de întreținerea bisericii, a chiliilor și a anexelor ci au dorit doar o exploatare cât mai eficientã a moșiei, a celor 40 de pogoane de vie dãruite de Mãnãilã, vinul fiind o sursã de venit importantã.
Pentru a pãstra viața de cult la Bordești, administratorii de la Bãbeni au autorizat totuși ridicarea contraforților în zona altarului dupã cutremurile din 1802 și 1804, refacerea unei singure turle și contruirea unei clopotnițe deasupra porții, cu douã clopote. Åži dupã cutremurul din 1838 s-au realizat lucrãri de refacere, în anii 1846-1847.
Degradarea stãrii bisericii și a anexelor, pierderea unor pãrți din moșiile moștenite, degradarea viilor, este consemnatã în inventarele Episcopiei Buzãului din 1823, 1829, 1832, 1834, 1857. Dacã în 1823 biserica era „crãpatã de cutremure prin toate pãrțile”, cu „acoperișul de șindrilã stricat” și mai avea ” 25 de pogoane de vie la Bordești, paraginã” cu „cramã de lemn, bunã”, în 1829 degradarea este mai avansatã, ” biserica boltitã cu douã turle crãpate”, „învelitoarea prãpãditã de tot, plouã și înãuntru”, „clopote mici, fãrã clopotnițã” iar viile sunt „pogoane 28, paraginã, fãrã cramã, fãrã garduri”. Aceeași situatie o întâlnim și în 1832 și 1834, cu biserica și mai ruinatã și „din 28 pogoane de vie numai 11 muncite iar restul sunt paraginã, fãrã gard, cu cramã bunã de bârne, fãrã înveliș”.
Preocupați doar de vie, și aceasta prost exploatatã, stareții de la Bãbeni sunt reclamați în 1855 cãtre Protoeria plasei Focșani, de preotul Alexandru și fiul sãu cântãrețul Meletie, pentru cã nu primesc nicio platã, nici numerar, nici în moșii pe care sã le muncescã iar biserica „se aflã în cea mai mare lipsã de spre cele trebuincioase înlãuntrul ei precum de untdelemn, lumânãri, tãmâie și odãjdii”.
În inventarul din 1857, biserica este într-o stare mai bunã, cu o turlã, douã clopote și învelitoarea de șindrilã bunã, fãrã chilii, arse în 1856 și cu doar 2 pogoane de vie, restul de 26 fiind luate de vornicul Plagino.
Secularizarea și împroprietãrirea clãcașilor din timpul lui Cuza au fost practic niște acte de dreptate peste timp. Foștii moșneni bordeșteni, siliți de povara fiscalã sã-și vândã și sã dãruiascã moșia în secolele XVII-XVIII, cãtre Iane Dumbrãveanul și cãpitanul Costin, moșii ce intrã în proprietatea clucerului Mãnãilã ce la dãruiește ctitoriilor sale, Bordești și Recea, primesc înapoi pãmântul, în funcție de capacitatea de muncã.
De la foștii proprietari din Bordești, Mãnãstirea Recea, metoc al Mãnãstirii Vela din Grecia, Mãnãstirea Bordești, metoc al Mãnãstirii Bãbeni, Mãnãstirea Mãxineni, împroprietãritã de Matei Basarab la Bordești și de la vornicul Plagino, care a acaparat terenuri de la mãnãstirile Recea și Bordești, clãcașii cu patru boi au primit câte 9 pogoane și 16 prãjini, cei cu doi boi câte 5 pogoane și 3 prãjini, pãlmașii câte 4 pogoane și 9 prãjini, iar bãtrânii și nevolnicii locuri de casã.
.jpg)
Dupã 1863, biserica „Adormirea Maicii Domnului” devine bisericã de mir. Au loc lucrãri de consolidare, atestate și de sãpãturile realizate de Aurel Nicodei în 1995. El relevã o consolidare interioarã, în zonele arce între pronaos și naos, naos-catapeteasmã, în altar și masa din altar, lucrãri efectuate dupã 1867, lucrare atestatã documentar in 1878.
Au urmat, din pãcate, alunecãri succesive de teren, 1899-1911, ce au ruinat biserica. Dupã 1911, bordeștenii sunt nevoiți sã meargã la slujbe la Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Recea. Valoarea artisticã a bisericii «Adormirea Maicii Domnului» de la Bordești, popularizatã de Alexandru Vlahuțã și aleșii sãi oaspeți, a sensibilizat autoritãțile ce au trimis misiuni oficiale la Bordești. În 1910 a venit arhitectul N. Ghica – Budești, iar în 1914 din partea Comisiei Monumentelor Istorice, au vizitat biserica Arhitectul V. Drãghicescu și prelatul Gr. Pișculescu ( Gala Galaction). În urma raportului acestora, la 10 martie 1915, prin decret semnat de regele Ferdinand, Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Bordești este declaratã monument istoric.
Încrierea în patrimoniul național nu a însemnat însã și refacerea bisericii a cãrei stare s-a degradat constant din cauza cutremurelor, apelor freatice, alunecãrilor de pãmânt și a vizitatorilor « educați » ce au deslușit tainele scrierii pe pereții pictați de Pârvu Mutu!
Vremurile tulburi ale Rãzboaielor Mondiale, ridicarea de cãtre bordeșteni a unei noi biserici în 1942, au abãtut atenția de la starea bisericii – monument. În 1954, Ministerul Culturii de atunci, a trimis o echipã de experți la Bordești. Pentru a salva de la distrugere sau dispariție, cum s-a întâmplat cu ușa de la intrare, frescele valoroase, acestea au fost decupate de pe pereți și au intrat în colecția de artã medievalã a Muzeului Național de Artã de la București. Acolo sunt expuse și fresca cu „Adormirea Maicii Domnului” și autoportretul lui Pârvu Mutu.
În noiembrie 1980, la inițiativa învãțãtorului Gheorghe Asãnache, pasionat de istoria localã și conștient de valorile ei, a avut loc la Bordești un Simpozion științific, legat în principal de valoroasele descoperiri de culturã Monteoru de pe Valea Mare. Cu acestã ocazie, Biserica «Adormirea Maicii Domnului » a reintrat în atenția cercurilor științifice din țarã, dar totul a rãmas în stadiul de proiect. Eforturile lui Gheorghe Asãnache au fost reluate dupã 1989 și au avut inițial un ecou limitat. În 1991, ruinele au fost acoperite cu o structurã din lemn cu acoperitoare de carton asfaltat, iar arheologul Victor Bobi a realizat 4 casete în jurul zidurilor bisericii pentru a constata starea lor și a fundației.
Lucrările de refacere au început în 1994 și au fost dublate de cercetarea arheologicã a lui Aurel Nicodei din 1995. Între anii 2004 și 2010, SC DEDAL-BAHAMAT Galați, firmã specializatã în lucrãri de consolidare a monumentelor istorice, a reușit sã refacã în totalitate biserica. Lucrãrile s-au încheiat la 11 decembrie 2010, când beneficiarul, Arhiepiscopia Buzãului, reprezentatã de preotul paroh Burducea Dan, a semnat procesul-verbal de recepție a lucrãrii.
Astãzi, Biserica «Adormirea Maicii Domnului » are o formã ușor diferitã de ctitoria clucerului Mãnãilã. S-a renunțat la turla de pe pronaos, iar învelitoarea este din tablã de cupru. Ușa de la intrare a fost refãcutã dupã desenul lãsat de arhitectul Referendeanu la începutul secolului XX. S-a refãcut și zidul de incintã ce cuprinde și o micã parte a celui inițial, din cãrãmidã. În interior, pictura este într-o stare avansatã de degradare, din cauza distrugerii pereților, prãbușirii cupolelor și scrijeliturilor de pe pereți, pãstrându-se circa 30-40% din suprafața pictatã, exceptând frescele de la Muzeul de Artã din București.
Destinul
Până la un punct, ctitoriile surori ale căpitanului Mănăilă, Bordești și Recea, au avut un destin similar: au fost închinate altor mănăstiri, exploatate, distruse și părăsite de monahi. Mănăstirea Bordești, înzestrată de căpitanul Mănăilă cu peste 40 de pogoane de vie, a fost închinată de fiii acestuia Episcopiei Buzăului, iar către sfârșitul secolului XVIII, Episcopia a închinat-o Schitului Băbeni, care a exploatat bogățiile moșiei și a ignorat necesitățile monahilor și ale construcțiilor. La sfârșitul secolului XIX, totul era paragină. Principalele distrugeri le-au provocat infiltrațiile apelor freatice, alunecările de pământ, cutremurele din 1802, 1804, 1838 și Războiul Crimeei: în 1853, egumenul Samoilă a fugit în Rusia cu arhiva și odoarele mănăstirii, iar în 1856, un incendiu a distrus chiliile.
După secularizare, ctitoria devine biserică de mir, dar în 1899, o alunecare de pământ îi dă lovitura decisivă; după cutremurul din 1911, este părăsită defintiv. La 10 martie 1915, grație valorii arhitectonice și a importanței picturii, la insistențele unor fideli vizitatori (Vlahuță, Delavrancea, Iorga, Grigorescu, etc.), prin Decret Regal, biserica a fost declarată monument istoric, [Cod LMI VN-II-m-A-06499], nerealizăndu-se însă decât studii și relevee. Din 1954, au început lucrările de recuperare a operelor de artă și de consolidare cu bani de la Ministerul Culturii. Simpozionul de la Bordești din 1980, a părut că aduce un nou avânt eforturilor de restaurare, dar lucrările au reînceput abia în 1994. Cercetările arheologice au fost inițiate în 1991 de Victor Bobi și urmate de lucrări sistematice conduse de Aurel Nicodei de la Muzeul Vrancei.
Sondajul realizat de Aurel Nicodei în 1995, în timpul lucrãrilor de restaurare, a adus dovezile materiale a celor ce se pãstrau pe cale oralã:
– contraforții au fost ridicați, probabil, la începutul secolului al XIX-lea;
– consolidarea pridvorului, cu tâmple de zidãrie între coloanele sale, s-a realizat în prima jumãtate a secolului XIX;
– consolidarea interioarã, cu arce între pronaos și naos-catapeteasmã altar și masã altar, au fost realizate dupã 1867;
Astăzi lucrările de consolidare și reconstrucție sunt încheiate, iar soarta ctitoriei brâncovenești de la Bordești depinde de Episcopia Buzăului și, mai ales, de voința politică locală. Lucrãrile de restaurare, 2004-2010, efectuate de SC DEDAL BAHAMAT SRL GALAÅ¢I, s-au finalizat în 11 decembrie 2010, printr-un proces-verbal de recepție a lucrãrii de cãtre Arhiepiscopia Buzãului, reprezentatã de beneficiarul lucrãrii, preotul paroh Burducea Dan, deschis pentru a milita pentru binele ctitoriei cu autoritãțile competente. Ctitoria cãpitanului Mãnãilã are astãzi o imagine diferitã, doar o turlã, acoperitoare din tablã de cupru, uși noi, realizate dupã imaginea celor vechi , doar circa 30% din pictura originalã, dar este un obiectiv de interes major pentru vizitatorul avizat.
