Scriitorul Corneliu Fotea a murit în data de 28.09.2004, la doar 63 de ani. Era un om trist, se îmbrăca neglijent, cu un pulover vechi din lână maronie și cu o modestie vagă, incertă, renunța tăcut la conflictele banale pe care le isca bunul său prieten, Ion Panait. Vorbea intim de Mihai Eminescu, ca și cum s-ar fi cunoscut în trecut și ar fi petrecut mulți ani împreună la schitul de la Valea Neagră unde fusese exilat ca profesor în regimul comunist. Această intimitate își găsise atât de bine rădăcinile în mintea și preocupările lui încât, odată cu trecerea timpului, ajunsese să o confunde cu o realitate magnifică din care avea să se nască spre sfârșitul vieții lui, poate prea târziu, una dintre cele mai frumoase cărți de literatură, Romanul lui Eminescu (rămas netipărit până astăzi, spre marea dezamăgire a celor care au cunoștință de existența acestuia). Cine mai trece astăzi pe la Direcția de Cultură Vrancea de pe străduța Nicolae Titulescu din Focșani, unde Corneliu Fotea a ocupat funcția de consilier o perioadă de timp, până când a ieșit la pensie, poate vedea într-una dintre încăperi un tablou cu portretul scriitorului în care pictorul Ionică Sava i-a surprins întocmai zâmbetul destrămat al tristeții care pare să găsească înțelegere în ruinele cenușii ale unor timpuri îndepărate.
Îl numea pe Eminescu elixirul lui. Atunci când s-a lansat poemul Erian (Ed.Salonul Literar, Focșani, 2001), în fața auditoriului, profund emoționat, CF a spus:,,Nu pe mine mă celebrați, ci pe el !” și a ridicat în aer un volum cu poeziile lui Eminescu. Nu se minimaliza pe sine, ci, din recunoștință, se subordona lui Mihai Eminescu. Aproape că nu putem înțelege mai nimic din viața și cărțile lui CF fără să ținem cont de M.Eminescu. Dealtfel, această recunoștință o remarcasem de-a lungul timpului și la Ion Panait care, întrebat despre aspirațiile domniei sale în poezie, obișnuia să spună cu oarecare infatuare că tinde să fie Eminescu, altfel s-ar fi lăsat de scris, sau la Dumitru Pricop care, înainte de anul 1989, în plin comunism românesc, de câte ori avea ocazia recita în public, cu ironic sadism, varianta integrală a Doinei lui Eminescu, în admirația asistenței și stupoarea activiștilor de partid.
***
Nu sunt explicații în limba română referitoare la un substantiv sau adjectiv ‘’erian’’. De aceea înclinăm să credem că este vorba de un nume propriu. Singura descendență credibilă (în sensul în care avem în vedere că poemul este unul biblic, după tema și formatul epic al genezei) ar fi din latinescul ‘’valere’’, care se traduce prin ‘’a fi puternic’’, din care derivă numele proprii Valeria, Valeriu sau Valerian. După opinia noastră este mai puțin probabil ca autorul să fi luat identitatea termenului ‘’erian’’ din mitologia irlandeză, unde ‘’erin’’(f) este numele poetic al Irlandei (‘’eireann’’ în formă anglicizată, transformat în numele feminin ‘’Erianne’’), atâta timp cât nu există un raționament de cauzalitate între tema poemului și cultura irlandeză. Dacă ne gândim că ‘’Erin cea verde’’ era, înainte de a deveni numele Irlandei, numele prefericiților din lumea celtică, trebuie să recunoaștem că și această variantă poate intra în cercul etimologic al termenului. Verdele este culoarea pasiunilor terestre, iar a fi verde, înseamnă a fi tânăr.
***
Lipsa de atitudine fățișă care îl făcea bun și consolator pe CF, toleranța excesivă de care se folosea în momentele tensionate, spiritul lui fascinant care nu avea nevoie de nimic provocator care să-l facă să intre în conflict constituiau un tertip care îl caracteriza. A umblat mult prin țară, ca un soldat din cazarmă în cazarmă, mutat de regimul comunist și împrejurări dintre cele mai neobișnuite. A avut slujbe în Voinești, județul Iași, Drobeta-Turnu Severin, Botoșani, Tocileni, județul Botoșani, Nistorești, jud.Vrancea. Cu mulți ani în urmă, când CF era în viață, proiectam un articol despre episodul exilului de la Valea Neagră (care avea să apară în revista Salonul Literar din perioada aceea) și i-am cerut permisiunea să-l numesc în text ‘’jidovul rătăcitor.’’ Nu s-a împotrivit. A răspuns într-un fel trist, poate doar pentru sine și numai eu am luat-o ca pe o acceptare: ‘’La urma urmelor, așa a fost!’’
***
În ziua de 28.09.2004 l-am întâlnit prin oraș, pe undeva prin zona pieței centrale și nu bănuiam că aceea avea să fie ultima oară când aveam să-l văd. Eram cu Ion Panait. Amândoi i-am propus o terasă din apropiere, dar ne-a refuzat. A dat din mâini într-un fel anume, ca o pasăre care se zbate cu oasele rupte. Ion i-a spus ceva de genul, așa faci tu întotdeauna, nici măcar nu ai de ce să te grăbești acasă, ești pensionar doar… Corneliu Fotea a răspuns aproape plecând, de parcă chiar era grăbit: ‘’Aș vrea ca ochiul meu să rămână cu voi! Nu pot să stau.’’ Într-o parte, pe o alee, crăițele își dezvăluiau lipsite de pudoare, obscenitatea. În noaptea aceea CF a murit.
LILI GOIA
