Cristina Lățcan este profesoara cu voce caldă și privirea blândă. Pune pasiune în tot ceea ce face, iar asta se vede cel mai bine la ora de curs. Åžtie să se facă iubită de elevi prin felul său de fi, dar și prin faptul că îi înțelege. Predă limba și literatura română la Liceul Tehnologic din Odobești și speră ca, prin munca sa, să reușească să aducă această unitate de învățământ acolo unde îi este locul. A urmat cursurile Liceului Pedagogic din Focșani, unde a avut-o drept model pe profesoara Maria Lupu. De aici a mers la Galați, iar în 2005 a absolvit Facultatea de Teologie – Litere Galați. A predat doi ani ca suplinitor la Åžcoala nr.7 din Focșani, apoi a obținut titularizarea la Åžcoala Nereju, de unde, în anul 2008, prin transfer, a ajuns la Grupul Åžcolar Agricol din Odobești, actualmente Liceul Tehnologic Odobești. Este soție de preot și are un copil în vârstă de 5 ani, căruia îi dedică mare parte din timpul său liber. Călătorește și ascultă muzica generației tinere. Într-un cuvânt, Cristina Lățcan este profesoara care are energia să schimbe mentalități.
Reporter: Ce înseamnă pentru dvs. a fi profesor?
Cristina Lățcan: Este o pasiune a putea urmări această dorință de a lucra cu elevii. Am terminat Liceul Pedagogic în Focșani și de atunci am rămas cu dorința de a fi în mijlocul elevilor, prin terminarea Facultății de Teologie la Galați.
Rep.: Cine v-a impulsionat către această carieră?
C.L.: Ca mentor în Liceul Pedagogic mi-a fost doamna Maria Lupu. Am făcut cu dumneaei doar doi ani de zile. Doamna Maria Lupu a fost un model, nu doar în materie de Limba și Literatura Română, ci un model în toate aspectele.
Rep.: Dacă ați putea da timpul înapoi ați alege aceeași carieră?
C.L.: Da, nu mă văd făcând altceva. Nu știu de ce, poate că am și o fire mai caldă, zâmbitoare, tot timpul sunt optimistă. Nu mi-au plăcut niciodată științele exacte și atunci nu mă văd altceva făcând decât asta. Cel puțin acum. Nu concep că aș fi putut face altceva. De-a lungul timpului am avut și momente în care am fost descurajată de sistem și atunci te gândești, în furia aceea, mâine mă opresc aici și încep ceva? Åži atunci mă întreb ce aș putea să fac, nu că nu aș putea fi capabilă să fac altceva, dar ce să fac și cu plăcere. Åži atunci totul se oprește aici, și-mi revin, îmi încarc bateriile și o iau de la capăt.
Rep.: Când erați copil la ce profesie visați?
C.L.: Nu ați vrea să știți ce îmi doream eu când eram copil! Într-un fel sau altul mi s-a îndeplinit. Copil fiind, am fost întrebată ce-mi doresc să fiu când voi fi mare și am zis că… musafir. Am și altă profesie fără să vreau, sunt preoteasă și este foarte bine dezvoltată și dorința de mic copil, de a fi musafir, pentru că în Parohie lumea ne invită. Mai mult de două profesii nu poți să ai.
Rep.: De ce vă plăcea să fiți musafir?
C.L.: Cred că dintr-o frustrare, atunci când eram copil. Pentru că părinții mei erau deschiși, aveau foarte mulți prieteni, am crescut într-o casă care a fost plăcut armonioasă și aveam foarte mulți musafiri. Åži noi, copiii, întotdeauna eram trimiși să aducem câte ceva. Era greu să fii gazdă, pentru că trebuia să speli vasele, pentru ca mama să stea cu musafirii. Åži atunci am zis: cel mai bine și cel mai comod este să fii musafir. Åži atunci, la mintea aceea de copil, îmi doream să fiu musafir.
Rep.: Care este secretul unui cadru didactic, al unui profesor bun de limba română?
C.L.: Cred că în primul rând trebuie să îți placă ceea ce faci, să te redescoperi tu și să găsești calea cea mai bună de a fi pe placul elevilor, având și o experiență în spate, în ideea în care și noi am fost elevi. Trebuie să ne asumăm statutul acesta de profesor. Trebuie să existe acel ceva ce îți produce plăcerea de a fi împreună acele 50 de minute.
Rep.: Aveți anumite metode prin care îi atrageți pe copii să citească?
C.L.: O metodă este lectura împreună. Lectura o facem împreună, în clasă. Nu mă pot baza că acasă toți elevii citesc opera. Astfel, ca să fiu sigură că nu există diferențe între elevi, facem în așa fel încât tot ce ține de lectura textelor să fie în clasă.
Rep.: În condițiile în care copiii sunt acaparați de internet și televizor, mai există timp pentru lectură?
C.L.: La nivel general e o realitate că acum copiii citesc mai mult de pe internet decât de pe carte. Dar copiii noștri, de aici, nu toți posedă așa ceva. Atunci, într-adevăr, le arătăm că avem un centru de documentare, că există tot felul de materiale, încercăm să le inducem ideea de greșeli care se strecoară, că nu tot ce este pe internet e bun.
Rep.: În relația profesor – elev, cum reușiți să fiți pe sufletul elevilor?
C.L.: Eu sunt o fire optimistă, zâmbitoare, probabil că asta contează foarte mult. Prin materia pe care o predau, ei sunt deschiși, spre deosebire de matematică unde lucrurile sunt rigide. La limba și literatura română parcurgem un text. De la textul acela putem să ne raportăm la viața lor. Mulți dintre copiii de aici au probleme afective. Prin mesajul lecturii pot ajunge un pic la latura afectivă. Acesta este atuul materiei pe care o predau.
Rep.: Sunteți dirigintă?
C.L.: Da, sunt dirigintă la o clasă de seral, elevii sunt mai mari, peste 20 de ani. De multe ori, din această latură am eu de învățat. Mă ajută foarte mult, pentru că ascult eu părerile părinților, cum și-ar dori să fie copii. Avem situații în care părinții și copiii sunt la școală, părinții la seral. Åži atunci putem surprinde relația asta, ce-și dorește părintele, revolta copilului. Atunci mai stingem conflicte între generații.
Rep.: Dacă ați fi ministru, ce credeți că ar trebui schimbat?
C.L.: Singurul lucru pe care aș vrea să-l schimb ar fi formula trecerii de la un nivel la altul. Nu este un reproș adus sistemului, ci faptul că trăim într-un cerc vicios. La I-IV, copilul nu prea știe să citească, dar hai să treacă în clasa a V-a, pentru că nu există un sistem riguros care să-l facă să înțeleagă și pe el și pe părinți că dacă nu știe să citească sau dacă nu-și îndeplinește obiectivele din clasele I-IV nu va trece acest prag. De asemenea, de ce să nu ne aducem aminte, pe vremea noastră, examenul acela de Capacitate responsabiliza elevul, ca și examenul de admitere la facultate. În sistemul acesta de a trece de la o treaptă la alta fără să se asigure de faptul că elevul este capabil să facă față, elevul nu este responsabilizat. Românul suferă de păcatul adamic. Întotdeauna dă vina pe ce a fost, profesorul din clasele primare nu și-a făcut treaba, apoi profesorul din generală și tot așa la liceu. Aici ar trebui să se producă schimbarea.
Rep.: Ar trebui reintroduse școlile de arte și meserii?
C.L.: Da. Se orientau spre școli de arte și meserii copiii care știau că nu pot face față la facultate. Eu cred că înainte exista o cunoaștere de sine. De la V-VIII știa elevul dacă dorește să ajungă la facultate sau nu. Cel care știa că-și dorește, învăța foarte bine. Åži de ce să nu recunoaștem, sunt copii care nu pot și atunci rămâneau la o meserie.
Rep.: Acum elevii ce fac după ce termină liceul?
C.L.: Nu știu, termină liceul și de obicei în zonă e la putere comerțul cu lemne. De cele mai multe ori ei se angajează legal la gaterele de lemne pentru că există multe astfel de societăți până la Andreiașu. Avem și copii care au mers mai departe. Puțini, dar există. Dar majoritatea, care nu-și propun mai mult, rămân în zonă.
Rep.: În cazul celor care își doresc să meargă mai departe dezvoltați o relație mai deosebită între școală, părinte și elev?
C.L.: Da. Din experiența noastră, copiii cei mai buni de la clasă sunt susținuți și de părinți, vin mai des la școală. Legătura părinte-școală este mai strânsă și părinții vin de la sine și se interesează de situații.
Rep.: Ce pasiuni aveți, ce vă place să faceți în timpul liber?
C.L.: Călătoresc foarte mult, foarte mult timp îmi ocupă copilul, mai ales că suntem la 5 anișori, dorim să colorăm. Trebuie să fim foarte atenți în această etapă, pentru mine contează foarte mult evoluția copilului de la grupa mare, grădiniță până la clasa a IV-a. Bănuiesc că până aici este foarte mare controlul părinților. Depinde acum de părintele care îl ajută. Mai încolo este capabil să știe ce e bine și ce e rău. Mai apoi, dacă are startul bun, zic eu că vine de la sine, își dorește el să afle mai multe. De aceea mult timp îl petrecem cu copilul. Când ne rămâne timp plecăm, călătorim.
Rep.: Unde vă place să călătoriți?
C.L.: Oriunde, atât în țară cât și în afară. Călătorim, în week-end-uri plecăm prin zonă, București, Bacău, ieșim și în afara țării. Mergem la teatru împreună.
Rep.: Cum educă teatrul un copil? Ar fi bine să fie promovată această artă?
C.L.: Pentru ei este important să-i ancorăm, să-i prindem cu ceva, ca elevul să descopere ceea ce-i place, prin teatru de exemplu. Este posibil să nu-i placă reprezentarea scenică, să creadă că e fadă. Depinde și ce piesă de teatru vezi. Cred că este important în viață să faci ce-ți place. Ori dacă la școală nu reușești să faci lectură, dacă poți surprinde pasiunea copilului pentru așa ceva, ca să nu mai vorbim de respectul pentru munca celui care prestează, este un respect față de munca altuia. Este o educare. Este frumos, este altceva, este o artă. Nu mai este generația care să creadă în utopii pentru că realitatea nu este atât de roz.
Rep.: Aveți o muzică preferată, ascultați un gen anume?
C.L.: Ascult muzică românească, în general ușoară. Sunt fan Andra, Smiley. Chiar le-am promis elevilor că o să le fac un studiu pe un text din muzica actuală. Am zis să fie o provocare pentru ei, pentru că trecem de la textele autorilor clasici, să vedem de fapt ce le place cel mai mult, un Eminescu sau un Smiley, Moga sau cine mai compune astăzi.
Rep.: Aveți planuri de viitor?
C.L.: Sunt. Să reușesc să-mi atrag cât mai mult elevii de partea mea și să reușesc să ajung într-o relație în care totul să fie coerent, să nu mai găsesc permanent metode. Deși cred ca asta o să existe mereu. Există preocuparea asta: dacă aș putea face altfel ca să fie și mai bine! Mă gândesc că de la o anumită vârstă totul vine de la sine. De la doamna Maria Lupu am învățat că, cel puțin ca profesor de română, opera trebuie recitită și la 50 de ani. Deși pe diagonală, pentru că nu mai ai răbdarea lecturii integrale, redescoperi noi valențe. Te gândești că pe elev poate l-a impresionat ceva peste care tu ai trecut cu vederea și e posibil ca la o recitire tu să descoperi acel lucru. Nu te poți duce niciodată la un elev nepregătit. Planuri de viitor sunt. Vrem altceva de la elevi, vrem să-i motivăm, vrem să redevină liceul acesta ce a fost cândva. Vorbeam cu profesorii mai în vârstă și ne povesteau ce mulți erau când se întâlneau la careuri, ce activități frumoase făceau cu elevii. Åži atunci sperăm că ușor, ușor, prin activitățile pe care le desfășurăm cu elevii, să atragem cât mai mulți copii, din care să alegem câțiva pentru care merită să luptăm să meargă mai departe. Până la urmă faima unui liceu de asta ține, ce au reușit copiii să facă după ce au terminat aici. Noi avem un handicap, acesta este. Cu puțini putem lupta ca să plece mai departe. Problemele sunt diverse, ei nu-și mai doresc să plece mai departe. Este trendul acesta al plecărilor în afară și atunci cred că nu văd în viitor. Ei nu văd în viitor, se gândesc la ziua de mâine. Vin acasă cu 1000 de euro după câteva luni muncite acolo. Iar mirajul străinătății îi descurajează să lupte pentru a realiza ceva aici. Suntem în Oodobești, nu în București, și atunci ei se descurajează.
