Vă vine sau nu să credeți, în Vrancea există un om care trăiește fără curent electric, fără bani, fără minima aparatură electrocasnică, fără nimic, dar nimic din ce înseamnă pentru noi toți civilizație! Chiar dacă a ajuns la 63 de ani, nea Tatu, cu gesturile lui stângace, cu inocența din priviri și seninătatea figurii, pare pur și simplu un copil închis într-un trup de om prea mare!
Cu căciula trasă bine pe urechi, îmbrăcat într-un pulover lălâi pus deasupra a cine știe câtor alte bluze, omul își trecea vremea stând de vorbă, zilele trecute, cu un vecin… Tocmai terminase de făcut tranșeele prin zăpada care i-a învadat curtea și, cum perspectiva altor treburi aducătoare de venit lipsea în momentul acela, ne-a invitat să-l vizităm. „Vara mă duc cu ziua, este de treabă, dar acum, iarna… cam greu. N-am nici pensie și nici ajutor social nu mai iau. Că mi l-a tăiat de la primărie, că cică n-am fost două zile la muncă, și mi l-a șters”, a spus nea Tatu, fără nicio urmă de necaz.
Pare să ia totul așa cum se vine și, pentru el, grija zilei de mâine nu există! Există doar grija zilei de azi și aceea limitată doar la blidul de mâncare absolut necesar supraviețuirii. Așa trăiește el, așa viețuiește de foarte multă vreme de a ajuns să nici nu-și mai dorească a schimba ceva. Și apoi, la ce i-ar trebui lui banii? „Că eu n-am curent electric, n-am avut niciodată. Când trebuie, fac lumină cu lampa. N-am nici aparate, n-am nimic, așa că nu trebuie să plătesc. Apă iau de la pompă, mai fac treabă la lume prin sat și îmi mai dau mâncare. Åži astăzi am fost la făcut o pârtie și-n loc de bani, am primit de mâncare”, zice omul, mulțumit.
Casa ca o grotă!
Casa lui nea Tatu pare că a pășit bine de suta de ani… Odată ce-i treci pragul, intri într-o altă lume, complet desprinsă de contemporaneitate și scoasă din toate tiparele existenței civilizate. Prima odaie ține loc de magazie, unde singurul colț aranjat cu grijă este cel al lemnelor. Omul a adunat creangă cu creangă și buturugă cu buturugă de pe unde a putut, le-a tăiat, le-a sortat pe grosimi și a tapetat cu ele un perete întreg. „Cu focul stau bine, să vedem dacă pot să ies din iarnă”, zice, mucalit. Alături de lemne, pe două lădițe, doi săculeți cu mălai „că dacă n-am pâine măcar îmi fac mămăligă”, iar de una din grinzi, spânzurate, câteva bucăți de slănină din care, atunci când îl apucă foamea, nea Tatu taie direct, cu briceagul.
Aceeași odaie-magazie îi ține, omului, și loc de dulap. Pe cuiele bătute de pereți stau agățate haine de tot soiul, ba chiar și un costum așezat la loc de cinste, pe umeraș, și înfășurat – așa, ca să fie protejat de praf – într-un cearceaf murdar. În rest, între cei patru pereți și scândurile tavanului, nea Tatu a adunat în respectiva magazie tot soiul de obiecte găsite sau căpătate cine știe de pe unde și care s-a gândit că poate îi vor trebui cândva…
Direct din magazie se intră în camera „de bună”, adică în acea odaie în care omul viețuiește și-n care zice că are tot strictul necesar: un pat, vreo două scaune, o sobă din lut și o masă. Pe sobă, nelipsitul ceaun și o cratiță cu doi cartofi fierți. Iar pe masa acoperită cu o folie jegoasă, pagini de ziare pătate cu grăsime și un prosop gri și scorțos, stau tacâmuri, o farfurie cu câteva bucăți de pește-saramură, borcane goale, sticle, cutii, cești, o lumânare și tot felul de lucruri așezate și pe pervazul pe care bărbatul a pus și o oglindă mică, pătrată. „Atâta numai, că printr-o parte a tavanului intră apa când plouă”, zice, ridicându-și ochii, resemnat, spre locul cu pricina.
Odată ce te afli în respectiva încăpere trăiești pe viu sentimentul că toată negreala soioasă a pereților tapetați și supra-tapetați cu carpete, preșuri, bucăți de perdea, ziare, afișe, fluturași electorali, calendare bisericești, etc, curge direct pe tine! E așa afumat și negru totul în spațiul strâmt al acestui om încât ți se face, instantaneu și involuntar, pielea de găină! Și-n tot acel decor, aproape că te izbește imaginea stăpânului locului, imortalizat într-o fotografie. Apoi, cea a unei fetițe în rochiță albă, așezată pe un scuter. Și a unei femei ce zâmbește timid, alături de un alt bărbat. Sunt cele mai curate lucruri din toată acea odaie… Și, poate, cea mai luminoasă parte a existenței omului… „E nepoata mea… Am și o fată, stă aici în Măicănești, lucrează la confecții. Nevasta mea a plecat de la mine demult, sunt 19 ani de atunci. Am rămas singur”, zice nea Tatu, resemnat.
Se poate și așa…
Nu știm ce a făcut nea Tatu să merite o astfel de existență. Nu știm în fața căror alegeri a fost pus de-a lungul vieții sale și nici dacă i-a fost vreodată greu, dar atât de greu încât să ia decizia să spună stop, și să schimbe direcția! Poate că n-a știut cum să facă toate acestea sau poate că a fost prea singur, atât de singur încât să nu-i mai pese nici de decorul în care viețuiește, și nici de ceea ce i-ar putea rezerva viitorul. De fapt, acestui om pare să nu-i pese de viitor. Pentru el, lumea începe cu fiecare dimineață și se sfârșește mereu la apus. Pentru el, pare să existe mereu doar „azi”: ce mănâncă azi, ce muncește azi, unde merge azi, cum supraviețuiește azi.
Pare un uriaș cu inimă de copil. Pare dezorientat, dar încântat ori de câte ori i se dă atenția cuvenită unui om. Are privirea caldă, vorbește blând și zice că nu așteaptă nimic, de la nimeni. Iar dacă-i pare rău de ceva, este că nu prea știe să citească. „Am făcut numai două clase”, explică. Dar cu toate astea, buchisește ziarele care-i pică în mâini, și le păstrează… Sunt bune de-ntins pe masă… de lipit pe pereți… sau de aprins focul. În rest, fiecare „azi” al lui nea Tatu seamănă cu cel care a trecut deja. În viața lui, știe că nu se pot întâmpla surprize, deși, poate, ar merita și el una: un pachet cu alimente, niște gaz de lampă, ceva materiale de igienă… ceva care să-i dea de înțeles că nu e complet singur. Chiar dacă…
Chiar dacă a învățat să nu-și dorească nimic, și să trăiască, practic, din… nimic! Nimicul câștigat, atunci când are unde, prin propria muncă, cu ziua…
Este aproape imposibil de crezut că în zilele noastre, în mijlocul unei comune electrificate, cu rețea de apă funcțională și extrem de populată, un om poate trăi fără curent electric, fără televizor, frigider, radio și multe altele care nouă ne completează indispensabil existența. Dar iată că se poate și așa!
