Mama a plecat în Italia în urmă cu aproape șapte ani, la câteva zile după ce m-am măritat. Lucrase la confecția, dar nu se mai putea, salariul era foarte mic, munca foarte grea, așa că la propunerea unei prietene a decis ca la 51 de ani să plece pentru prima dată din țară, să zboare pentru prima dată cu avionul, să vorbească pentru prima dată o limbă străină, să se rupă pentru prima dată de familie. Greu a fost. Åži parcă pe măsură ce trece timpul e din ce în ce mai greu. Dar banii, fir-ar ei să fie, banii nu prea mulți pe care-i câștigă acolo, dar de vreo 3-4 ori mai mulți decât ar câștiga aici, o țin acolo, departe de copiii și nepoții ei, departe de mormintele părinților ei, de casa care e acasă.
Fetița mea nu vrea să vorbească la telefon cu mamaia din Italia. Îi spun mereu că o rochiță sau un cățeluș din pluș cu care se joacă sunt de la mamaia din Italia, dar entuziasmul de moment piere și da, ochii care nu se văd se uită. Când vine acasă, până să se învețe copiii cu ea, pleacă înapoi și o văd tristă că o preferă pe mamaia cealaltă, că nu se joacă și cu ea.
De sărbători îmi lipsește mai mult decât oricând. Fără ea nu e întreagă familia, îmi lipsește glasul ei cald, îmi lipsesc îmbrățișările și încurajările ei, aș vrea s-o văd jucându-se cu fetița și băiețelul, stând cu noi la masă, aș vrea s-o aud cântând colinde. Dar e departe, tocmai în Italia, într-un sătuc de lângă Florența, cu pozele noastre întinse peste tot și inima frântă.
Într-o zi, când mi se părea că îmi dă prea multe sfaturi, i-am spus că atunci când copiii devin părinți, părinții devin bunici, așa că s-o lase mai ușor cu povețele. Dar de Crăciun aș vrea să am mama lângă mine și să fiu din nou copilul cuiva, nu doar mamă.
Crăciun fericit și La mulți ani !
