O poveste ascunsă timp de 100 de ani despre personalitatea maiorului Gheorghe Pastia, cel care a dăruit Focșaniului Teatrul Municipal și Ateneul, a ieșit la lumină, din penumbra arhivelor. Florin Dîrdală, custode la Arhivele Naționale, filiala Vrancea, a căutat cu interes și răbdare în documentele vremii și a descoperit legătura ținută secret de maiorul Gh. Pastia cu Maria, cea care i-a fost, cel mai probabil, fiică nelegitimă și căreia maiorul i-a donat, prin testament, o parte însemnată din averea sa.
Mulți focșăneni știu că Teatrul și Ateneul sunt operele filantropului Maior Gheorghe Pastia, însă puțini sunt aceia care cunosc adevărata poveste a celor două creații. „Despre toate actele, sumele de bani, insistențele și supărările maiorului Gh. Pastia au scris ziariștii, muzeografii și istoricii. Dar despre secretele din spatele acestor fapte incredibile, nu a cutezat nimeni să aducă vorba. Poate spulberăm mitul că Maiorul Gh. Pastia nu a avut copii, cărora să le lase averea sau că nu i-au plăcut copiii. Dimpotrivă”, spune Florin Dîrdală.
Iată care este povestea. În testamentul său, Maiorul a pomenit de trei executori testamentari: prof. Rădulescu Râmnic, avocatul Chiriță și doctorul Câmpeanu. Doctorul a fost ales dintr-un motiv evident, pentru că, probabil, îi supraveghea îndeaproape starea medicală. La fel și avocatul a fost preferat pentru că acesta cunoștea toate chichițele juridice ale timpului.
Dar de ce a fost ales profesorul I. P. Rădulescu Râmnic de la Liceul Unirea? În afară de faptul că acesta era președintele Ligii Culturale, la ședințele căreia Maiorul participa adeseori, mai deținea un atuu. El s-a căsătorit în 1908, anul în care maiorul a început șirul donațiilor, cu o anume Maria sau Maricela Pastia, o fată care crescuse din fragedă pruncie în casa Maiorului. Aceasta s-a născut în anul 1886 la Râmnicu Sărat, nașterea a fost înregistrată cu actul de stare civilă nr. 159 și era fata unei anume servitoare Ana și a unui tată necunoscut. A ajuns încă de copil în casa maiorului Pastia și a crescut aici luând numele Pastia și recomandându-se tuturor Maricela sau Măriuța Pastia. „Bănuim că această copilă era fiica Maiorului, pentru că acesta nu ar fi adus în casa sa orice copil. Acel tată necunoscut era, poate, filantropul nostru, care în anul nașterii copilei, 1886, era căpitan și domicilia în Râmnicul Sărat. După ce o crește cu mare grijă pe domnișoara Maria, în anul 1908 o căsătorește cu profesorul I. P. Rădulescu Râmnic și îi dă o zestre consistentă conform actului de dotă din mai 1908. Cu siguranță, despre secretul acestui copil nelegitim știau, cel puțin, cei trei executori testamentari, ca să nu mai vorbim de foștii colegi de armată, soția sa și poate câteva rude sau cunoștințe ale mamei acelei copile și bineînțeles domnișoara în cauză, care a aflat, cu siguranță acest lucru mai târziu”, relatează Florin Dîrdală.
Secretul Mariei a fost păstrat cu strășnicie
Maiorul Pastia nu a recunoscut-o pe Maria la momentul nașterii, poate pentru că era în misiune cu corpul său de armată sau poate pentru că i-ar fi periclitat căsnicia cu Elena Pastia, pentru care avea un respect deosebit. Nu a înfiat-o oficial nici mai târziu, pentru că prietenul, avocatul și mentorul său, avocatul Paraschiv Chiriță i-ar fi spus că, în condițiile existenței unui copil legal, existau probleme cu întocmirea documentelor de donație pe care le avea în vedere, pentru Teatru și Ateneu.
Așă că la căsătoria Mariei cu profesorul Rădulescu Râmnic, sfătuindu-se cu viitorii executori testamentari, Pastia a hotărât să ofere celor doi miri, căsătoriți oficial în iunie 1908, o mică avere, cu condiția ca, pe viitor, să nu-i incomodeze faptele mari pe care le avea în intenție. Acesta a fost sfatul oferit de avocatul Chiriță, iar Maiorul Gh. Pastia și soții Rădulescu l-au respectat întru-totul. „Pe lângă discreția absolută a celor implicați în respectiva afacere, în special a soților Rădulescu, aceștia s-au dovedit și mai târziu extrem de corecți cu dorința Maiorului. Niciodată nu au dezgropat secretul și nu au forțat mâna donatorului să-și recunoască vina din trecut. Nu au intentat proces pentru actele filantropice ale acestuia, cum au procedat acele rude închipuite, ce au încercat să demonstreze că Maiorul nu ar fi în deplinătatea facultăților cerebrale, când a făcut acele donații către Municipalitate. Soții Rădulescu nu s-au folosit de niciuna din pârghiile juridice ale timpului pentru a-l obliga pe Maior să le mai taie o felie din averea formidabilă a sa”, afirmă custodele Florin Dîrdală de la Arhivele vrâncene.
Într-un eventual proces de paternitate, dacă ar fi fost intentat contra Maiorului, cu martorii, actele și întâmplările de atunci, nu ar fi fost exclus ca instanța de judecată să fi dat câștig de cauza Mariei Pastia, devenită Rădulescu, iar Teatrul și Ateneul nu ar mai fi existat. Dar nu s-a ajuns aici, familia Rădulescu rămânând credincioasă dorinței Maiorului și îngrijind respectarea testamentului acestuia.
Ca o reparație târzie, în anul 1934, printr-o sentință civilă a Tribunalului Ilfov, fosta soție a Maiorului Gh. Pastia, numită la acea dată Elena Riga, a înfiat- o pe această Maria Rădulescu, lucru ce confirmă cumva povestea de mai sus. Profesorul Ioan P. Rădulescu a murit în jurul anului 1940, iar Maria s-a mutat la București, unde a locuit până la finalul vieții pe strada Aurel Vlaicu. Maria a mai avut un necaz cu confiscările comuniste de după anul 1950, care i-au luat atât casa din Focșani cât și pe cea din București. Soții Rădulescu au avut trei copii, născuți între 1909-1920: Adrian, Ovidiu și Liviu. Despre ceilalți urmași ai familiei Rădulescu și, implicit, ai Maiorului Pastia, nepoți sau strănepoți, nu se știe nimic și ar fi frumos să aflăm… poate chiar de la ei.
