Se publică foarte multă poezie. În reviste literare și în volume. Întrecând orice măsură de bun-simț, chiar și în antologii, în condițiile în care poetul are doar două volumașe de versuri (mici, mici de tot) publicate în viața lui. Dacă se poate (dpv material, evident), traduse, din vanitate, în limbile de largă respirație literară, franceză, engleză și rusă (mai puțin germană, se înțelege). Frunză verde, frunză verde, cine vede, și nu vede, cerul înspre noi se pierde, cu rimă și fără rimă, cu ritm și fără ritm, după putință, cine crede și nu crede, cerul dinspre noi se vede, și așa mai departe, în ecouri sentimentale, fraze lungi sau scurte așezate după inteligența poetului, pline de stângăcii, dezacorduri, inabilități de dicționar în condițiile în care autorul nu are proprietatea termenilor (o poetă, încântată peste poate, scria despre poezia altei poete, numind-o, siderată), unele asemănătoare cu adevărate inginerii lexicale necontrolate, complicate, absurde, inutile, obositoare (pentru poet).
Risipa necontrolată de lirism, beatitudinea poetică nesfârșită care ar fi trezit interesul manifestat de Freud sau C.G. Jung, în calitate de medici psihiatri, pentru pacienții lor, relaxarea lexicală și neglijența arhitecturală a poemului, dau impresia de plagiat la majoritatea poeților. Poeziile sunt un fel de nămol în care au fost presărate câteva metafore aiuritoare, care nu-și găsesc rostul în nimic, un fel de acuarelă care este lăsată să se scurgă la întâmplare pe sticla imaginației cititorului.
De aici se naște infatuarea poeților că nu sunt înțeleși, exacerbarea unei sensibilități la care nu are acces lumea laică, din afară, aroganța plictisitoare, ifosele în societate, pretențiile culturale care nu sunt subvenționate de guverne și nu se vând, în dauna pâinii, cartofilor, bijuteriilor, vestimentației. Dacă mai pui la socoteală și ambițiile unor astfel de inși de a deveni membri ai Uniunii Scriitorilor din România (unii au și devenit), ai întreaga măsură a dezastrului intelectual.
Poezia a început să semene cu o apă de ploaie mocănească, nu are amploare, nu are gravitație și întotdeauna ultimul poem este sinonim cu cel de dinaintea lui, este rupt din poezia anterioară lui, lipsit de originalitate, nu are temperamentul poetic al autorului. De altminteri, pare același poem. Această formă subtilă de plagiat constă într-o tehnică de asamblare poetică a unor senzații de lirism, imagini, cuvinte, răstălmăcind un trecut poetic afirmat. Critica literară pare depășită, nu este în stare să monitorizeze fenomenul, se face la comandă, ca un serviciu și din aceste motive este cel mai adesea laudativă.
Prozatorii care amestecă poezia cu epica, din grija să nu decadă cumva, să nu-și afecteze statutul superior de pe piedestalul prozei, întrebați cu obișnuita candoare feminină a reporterițelor despre preocupările lor poetice, le numesc pe acestea, cu o modestie exagerată scoasă la vedere, simple alunecări. Atenție: această situație în care te lași dus de apă, în care te abandonezi inconștientului, poate duce la înec. Dar, la urma urmelor, este o apreciere corectă.
Prin urmare, o privire asupra poeziei care se publică astăzi în Vrancea, merită să fie aruncată. Åži analizată.
LILI GOIA
