Undeva, în adâncul pădurilor din Vintileasca, un om supraviețuiește ca un miracol, târându-se pe genunchi, și chinuit de durerile unei răni supurânde care i-a desfigurat fața. Prin crăpăturile ruinei în care locuiește se strecoară, noaptea, șerpii, de care bărbatul se apără lovindu-i cu un ciomag. Dumitru Turea, de 60 de ani, are buletin, are certificat de handicap, este înscris deci în scriptele lumești, dar viețuiește ca un animal în suferință, putrezind de viu și adăpostindu-se, noapte de noapte, în văgăuna întunecoasă, lugubră, numită, impropriu, casă… Pentru a descrie existența zguduitoare a acestui om, chinul lui îngrozitor și indiferența crâncenă cu care este tratat de cei ce-l cunosc, cuvintele sunt prea sărace…
Dacă, bătând la pas pădurile ai da, întâmplător, peste nea Dumitru, ai crede că ai nimerit direct în Iad… Și dacă nu stai bine cu inima, imaginea lui îngrozitoare ar putea fi ultima pe care ai văzut-o în această viață… Șocanta apariție a acestui om acolo, în pustietatea pădurilor ne-a făcut să trecem, instant, prin tot soiul de stări contradictorii. De la perplexitate la groază, de la compasiune la greață fizică, involuntară, de la milă la revoltă… Inadmisibil! Este inadmisibil ca un om să trăiască, într-o țară membră UE, în astfel de condiții! Și ne-a trecut prin minte că dacă suferința umană ar fi categorisită pe grade, precum handicapul, atunci cu siguranță, bietul bărbat s-a procopsit cu cel mai grav…
Era cam pe la amiază când casa dărăpănată ni s-a arătat ochilor, în marginea unui luminiș plin de flori și ierburi înalte. Fuseserăm preveniți că vom găsi în ea un om fără picioare, care trăiește singur, departe și de Vintileasca, dar și de Poiana Stoichii. Nicio problemă, ne-am zis, revăzând în minte și alți oameni cu acest handicap, lângă care ne-a dus, într-un moment sau altul, meseria de jurnalist… Nici cel mai negru coșmar, însă, nu ne-ar fi putut prevesti ceea ce am întâlnit în acea coșmelie… Lutul prispei, denivelat și plin de zdrențe, pietrele de râu sărite de sub ea, încrengătura de lețuri ivite de sub spoiala antică a pereților dar mai ales tăcerea sinistră care se încăpățâna să țină piept strigătelor noastre ne-au făcut să credem, pentru câteva momente, că am ajuns la o casă demult părăsită. Un pas, și încă un pas ne-au dus la capătul unui scurt culoar peste care pereții rezistau într-o verticalitate relativă, instabilă. Și-am mai făcut un pas… Și am intrat, prin gaura ce aducea a ușă, în întunecimea aproape totală a unei bănuite odăi…
Noaptea, intră șerpii prin pereți
Încet, lumina filtrată zgârcit prin geamul murdar ne-a dezvăluit imaginea șocantă a unui trup omenesc, înconjurat de cel mai crunt jeg ce poate fi închipuit vreodată. Un trup omenesc, deformat îngrozitor la genunchi. L-am strigat. N-a auzit. Ne-am apropiat. Nu ne-a zărit… Stătea nemișcat, așezat pe marginea patului mizer, cu mâinile adunate în poală. Cu capul adus ușor spre piept. Cu cioturile picioarelor atârnând, învelite în șomoioage de zdrențe legate temeinic cu sfoară. Și cu alte două astfel de învelișuri, dar mult mai voluminoase, legate de genunchi. În jurul lui, zdrențe, vase, căni, pet-uri, crengi mărunțite, un amalgam de obiecte azvârlite în toate direcțiile și care au prins, cu toatele, culoarea lutului fărâmițat ce ține loc de podea. Prin crăpăturile pereților denivelați, afumați temeinic de fumul scăpat din soba amărâtă cu care-și încălzește iernile, izbucnea, nefiresc de optimist, verdele pădurilor de afară… „Prin ele intră noaptea, șerpii. N-am lumină dar îi aud fâșâind… Se urcă pe pereți… Dar am ciomagul ăsta cu care îi lovesc. Chiar azi noapte l-am altoit pe unul. Sunt negri, unii lungi cât brațul… Ce să fac… Trăiesc și eu cum pot… Că n-am bani și nici putere să-mi repar casa”, ne-a explicat el brusc. „Dar haideți afară, că stăm mai bine”, ne-a invitat, lăsându-se într-o clipită pe genunchii protejați de straniile sale „proteze”, încropite din resturi de burete, saci și cârpe și ancorate, cu funii, de picioare.
Putrezește de viu
Așa, târându-se pe genunchi, a trecut peste praguri, a coborât treptele prispei și, când s-a așezat, greoi, pe scăunelul lui cu trei picioare, am înmărmurit! Partea de față pe care în întunecimea camerei n-o văzusem, a fost dezvăluită de lumina zilei. Imaginea nasului „mâncat” de o rană vie, supurândă, am resimțit-o ca pe o lovitură în moalele capului! Nea Dumitru nu mai are, efectiv, nas! Pare că i-a putrezit de viu! Din rana sângeriu-gălbuie care i-a săpat carnea și care, dacă nu va ajunge cât mai curând la medic, îi va cotropi întreaga figură, se scurgeau picături de puroi amestecat cu sânge… „Asta o am demult, de vreo 20 de ani, când m-a tăbărât un urs. Am și acum o gaură în cap, cum și-a băgat colții. Cu laba mi-a făcut zgârietura la nas. S-a tot infectat și s-a făcut tot mai mare, de-a ajuns așa cum o vedeți”, ne spune. „Iar cu picioarele am pățit-o acum opt ani. Mi-au degerat și a trebuit să-mi taie labele. De atunci merg în genunchi, că nu pot altfel. Mi-am făcut învelișurile astea, că și așa mă dor tare genunchii, dar să n-am nimic…”, spune nea Dumitru. A povestit că n-a mai fost la doctor de ani și ani, și nici doctorul respectiv nu s-a întrebat cum o mai duce. Că a fost încadrat în gradul grav de handicap, permanent, cu însoțitor, doar că însoțitorul n-a făcut altceva decât să-i mănânce banii. Și în rest, l-a lăsat să flămânzească și să zacă în mizeria crâncenă din casa devenită ruină… „Așa că am renunțat la însoțitor și de acum îmi vin mie, din când în când, banii ăia. Dar în general, primesc numai 290 de lei…”, spune bărbatul.
Cosește și-și aduce apă de la izvor, în genunchi
Nea Dumitru zice că a fost nevoit să învețe să supraviețuiască acolo, în sălbăticie, doar prin propriile forțe, pentru că sunt zile, săptămâni, și iarna chiar luni, când nu vede suflet de om prin preajmă. „Eu nu pot ajunge în comună, că e drumul lung și îmi este imposibil să merg atâta în genunchi. Așa că, de câte ori se întâmplă să mai vină cineva pe aici, îi dau bani să-mi cumpere ce mai am nevoie și când mai trece, să-mi aducă. Vă spun drept că tare-aș mânca ceva mâncare gătită, că m-am săturat de uscături, de conserve… Câteodată îmi mai fac eu, așa, în genunchi, când am din ce. Dar sunt destule zile în care rabd…”, mărturisește.
Până să pățească necazul cu amputarea labelor picioarelor, nea Dumitru spune că s-a ocupat cu crescutul animalelor. Făcuse din asta o meserie și zice că reușea, astfel, să-și asigure un trai cât de cât decent. Acum opt ani însă, când a trebuit să-și ducă viața mai departe doar în genunchi, a trebuit să renunțe la ocupația care-i asigurase până atunci supraviețuirea. Și să trăiască doar din amărâta de indemnizație. „Totuși, ce pot să fac, fac. De exemplu, astă iarnă când era să cadă casa pe mine de atâta zăpadă, mi-am făcut pârtie așa, în genunchi, și am tras și zăpada de pe casă. Am topit apă de-am avut de băut și m-am descurcat. M-am învățat să cosesc tot eu, așa în genunchi. Și mă duc și la izvor, în vale. Îmi pun în raniță două bidoane din alea de cinci litri și încet, încet, ajung, le umplu, le pun înapoi în spate și mă întorc”, explică bărbatul. Totuși, cu timpul, spune că a început să resimtă dureri în articulațiile solicitate mult prea mult de mersul târâș, în genunchi. Coloana îl doare și ea permanent și îi este din ce în ce mai greu să facă treburile care până acum i-au asigurat, chiar și în acele condiții de coșmar, supraviețuirea.
Are nevoie evidentă de ajutor!
Nea Dumitru a mărturisit, îngenuncheat pe prispa casei sale, că pe măsură ce trec anii și kilometri străbătuți în genunchi se tot înmulțesc, simte din ce în ce mai mult nevoia unui ajutor care se încăpățânează să nu vină… Cel mai mult, zice, și-ar dori un om care să-i fie cu adevărat asistent personal, care să-i facă măcar uneori, câte ceva de mâncare. Și care să-l mai ducă pe la doctor… Bărbatul nu a fost însurat niciodată și nu are copii. Despre cele câteva rude care stau în sat, spune că are fiecare familia și grijile sale… El a rămas să locuiască în casa părintească, a crescut animale și a crezut că își va putea construi viața, până ce Dumnezeu îl va chema la Cer, după tiparele împământenite ale zonei… Dar n-a fost să fie. Odată cu labele picioarelor, i-a fost amputată și speranța într-o viață cel puțin omenească…
Nu dorește să plece din casa în care trăiește. S-a legat definitiv, zice, de locurile acelea, de frumusețea lor sălbatică, de vuietul profund al pădurii… Nu se teme de mistreți, nici de urși. Și dacă-l întrebi ce visează, răspunde simplu: „Să-mi dea cineva niște materiale și să m-ajute să-mi repar casa. Măcar odaia în care dorm. Să nu mai plouă în ea… să nu-mi mai intre șerpii… Că eu aici vreau să rămân”.
Îngenuncheat de soartă, ignorat de semeni dar cu speranța reaprinsă… Așa l-am lăsat, după cele câteva ore petrecute alături de el. O vreme ne-a urmărit lung, cu privirea. Apoi a reintrat în „vizuina” sa întunecoasă, așteptând orele serii, cu temperaturile sale mai potrivite pentru cosit… Doar nu degeaba și-a pregătit coasa…
Ne va mulțumi… în genunchi
Drumul spre casă l-am străbătut în tăcere… Ce-ar mai fi fost de spus? Sentimente contradictorii ne încercau, din nou, sufletele, conștiințele… Se însera… Și în urmă rămăsese omul blestemat, parcă, să plătească, îngenuncheat, pentru toate păcatele lumii… Purtam în inimi strigătul mut al chinului său cumplit… Urletul suferinței sale zguduitoare acoperită, până atunci, de vuietul pădurii… Și mai ales, de indiferența tuturor celor ce l-au știut pe nea Dumitru, și n-au mișcat un deget să-l ajute…
Dacă simțiți că nu e normal ca un om să putrezească de viu, în plină eră a civilizației, târându-se pe genunchi în mijlocul pădurii, dacă credeți că e nedrept ce i se întâmplă și considerați inuman chinul existenței lui neputincioase, haideți să încercăm, împreună, să-l ajutăm! Așteptăm sugestiile dumneavoastră cu privire la modalitatea prin care putem face acest lucru fie la sediul redacției noastre, fie pe site-ul ziarului, la secțiunea de comentarii a acestui articol, sau pe adresele de mail.
