A fost odată ca niciodată… și dacă n-ar mai fi și astăzi, nu v-aș mai povesti. A fost odată o bunicuță despre care sătenii din Vintileasca spuneau că ar trăi de ani și ani, într-o poiană străjuită de înălțimile împădurite ale munților Vrancei, într-un loc denumit „Măgura cu groși”. Devenită aproape legendă, bunicuța, fără alți nepoți decât codrii și potecile umbrite, nu se teme nici de urși, nici de mistreți. Cu o iscusință doar de ea știută, în jurul căsuței sale și a grădinii și-a construit adevărate fortificații care să o apere. De sălbăticiuni și de fantasmele nopților… Pentru Măriuța Stăruială, de 72 de ani, care spune că este „și om, și femeie”, absența semenilor nu înseamnă singurătate… Ea înțelege ca nimeni altul vuietul misterios al pădurilor, zgomotul liniștii, spartă de adierea când blândă, când aprigă a vântului, foșnetul fânețelor înflorite multicolor sub albastrul pur al cerului adânc…
Dacă n-ar fi rămas pozele și filmul făcute acolo, în creierul munților, acasă la tanti Măriuța, aș fi crezut că totul n-a fost decât un vis frumos. Un vis în care ești din nou copil și te învârți, te învârți, te învârți cu brațele larg desfăcute și cu privirea agățată de cer… Te învârți până când vârfurile copacilor se unesc, și printre gene, mai zărești doar o lacrimă de albastru pentru ca apoi… Apoi să te prăbușești pe spate, și să țeși povești, ascuns în moliciunea dulce a margaretelor, lumânărelelor și albăstrelelor… Și închizi ochii și inspiri, râzând, parfumul proaspăt și curat al ierburilor înalte… Și ești fericit! O fericire deplină, dăruită de Dumnezeu doar sufletelor imaculate de copii…
Pornisem din Vintileasca fără să bănuim ce ne așteaptă. Ne credeam echipați: rucsacurile în spate, aparatele de fotografiat atârnate de gât, adidașii în picioare și în suflet, multă dorință de-a desluși necunoscutul… Ni se spusese că trebuie să ajungem… dincolo. Dincolo de satul Bahnele, dincolo de Bahnele de Sus și de acolo, pășind iarăși dincolo de pârâul încăpățânat să curgă cristalin și rece – ca o prevestire a însetării ce ne-a ars gâturile – tot mai departe… mai departe… mereu spre un „dincolo”…
Sub ploaia de foc de deasupra capetelor noastre, văi și înălțimi străbătute la pas deveneau pe rând, depărtări… Nici țipenie nu tulbura nemișcarea firii, toropită și ea de apăsarea învăpăiată a soarelui. Din timp în timp, în câte un zgârcit răgaz, roteam privirea pe rotunjimea orizontului. Nicio casă… Niciun om…. Niciun câine… Doar aburi trădau respirația tremurătoare a codrilor ce ne invitau pe alte și alte poteci, provocându-ne rezistența trupească.
Pornisem în căutarea Măriuței, iar „aruncătura de băț” indicată ca distanță de cumetrele din sat, până la punctul căutat, părea nesfârșită… Chiar și pădurea de pini ivită precum o binecuvântare, părea că răsuflă greu, neînvinsă însă de asaltul săgeților solare… „Aaa… Pe Măriuța a lu’ Stăruială o căutați… Da’ de ce vă interesează?”, ne întreabă, cu gura plină, de sub umbra unui pâlc de tufe din vârful unui deal, un sătean cu mâinile crăpate de muncă, ivit acolo ca un miracol. Lua prânzul, alături de nevasta și copilul care își muiau, liniștiți, roșiile-n sare. Rupeau cu poftă din bucata de brânză și pâine puse direct pe un ziar… Ziarul de la care pornisem și noi, să aducem povestea Măriuței spre lume…
Ne-a măsurat din cap până-n picioare, cu ochi de cunoscător. Sfârșiți de atâtea urcușuri și coborâșuri, topiți de efort până-n adâncul ființei, și nimiciți de văpaia amiezii… așa ne-am văzut reflectați în privirea deschisă a omului. „Mda… La oraș nu mergeți atâta…”, zice, hâtru, umilindu-ne din câteva cuvinte. Și ne întinde, generos, ca un stăpân al locului, sticla plină de apă tulbure, din fântâna pe care tocmai o cimentase. Incredibil! Acolo, la kilometri întregi de prima casă a vreunui sat, o fântână! Adevărată mană cerească, ne-am gândit, răcorindu-ne. „Vă arăt eu pe unde s-o luați”, ne zice apoi. „Că nu mai e mult, treceți peste niște fânețe și vedeți casa”, ne-a bucurat el auzul. Am urmărit cu ochi plini de speranță mâna fermă care ne indica direcția.
Și-am luat-o iar la pas… Și-ntr-adevăr, dincolo de încă o pădure de fagi, apoi una de pini și apoi peste câteva fânețe delimitate de săteni cu garduri din crengi împletite, peste care mai mult ne-am prelins decât am sărit… am zărit acoperișul căsuței Măriuței!
Alarma însuflețită a casei de poveste
Imaginea ciudată a căsuței din mijlocul fâneței înflorite ne-a șters din trup, miraculos, toată sfârșeala! O cărăruie tăiată prin ierburile înalte până la brâu semnala clar prezența omului. Pe măsură ce ne apropiam, construcții ciudate din crengi împletite, împodobite cu folii, ne încercau imaginația… La ce-or folosi…?! Un gard inedit, amintind de ingeniozitatea indienilor din Vestul Sălbatic, ne-a stârnit curiozitatea: sute de crengi înalte și subțiri, legate unele de altele cu fâșii din diverse pânzeturi sau cu sfoară, erau aliniate împrejurul grădinii de cartofi! Acolo, în poiana din miezul pădurii… plantație de cartofi!
Un lătrat viguros de câine ne-a scos din perplexitate, răsunând ca o alarmă neașteptată, însuflețită, dar singura posibilă în lumea sălbăticiunilor. Răspunsul hăulit de peste văi ne-a lovit auzul, spărgându-și ecoul de nemișcarea codrilor. „Care ești acolo măăăăi!!!! Nu intra până n-ajuuuuuung!!!!”, striga, ne-am dat seama, proprietara locului. Și n-a durat mult până când am zărit-o. Venea pe cărare aprigă, gata să-și apere singurătatea, neobișnuită să-i calce locul ființe cu doar două picioare!
Subțire la trup, cu fața încrâncenată mărginită de zăpada părului mai mult ascuns de basma, tanti Măriuța se îndrepta cu mers hotărât, sprinten, spre noi. Surprinsă, dar curând îmblânzită de străduința noastră de-a o găsi, ne-a invitat pe prispă. O prispă mică, din lut, străjuită de cele două ochiuri de geam ale casei sale pitice. „Ia, aici stau singură, de ani și ani. Copii n-am avut. Am fost măritată, da’ cum lui i-a plăcut băuturica, l-am lăsat și am venit să trăiesc liniștită în casa asta, ridicată pe vremuri de părinți. Tot ce-i de făcut aici, eu fac. Eu am făcut gardul, magazia de lemne, eu le-am făcut cuști câinilor, eu am făcut piedicile pentru urși și mistreți, în jur. În fiecare an mi-am pus roșii, ceapă, castraveți, am avut și căpșuni da’ s-au trecut de-acum… Am pus și porumb, să-mi fac mălai și să am la vacă. Stă să fete săraca… Ce pot face, fac singură. Că aici, eu îs și om, și femeie!”, spune cu mândrie, tanti Măriuța.
Magia căsuței cu miros de levănțică…
…ne-a fermecat cu totul. Cele două încăperi de dincolo de ușa pe care atârna un ceas – cârcotaș ticăitor, nimicitor al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte – străluceau de curățenie. Răcoarea lor ademenitoare mirosea a fân și a levănțică, îndemnând la visare. Pereții, împodobiți cu păretare și ștergare țesute și cusute de mâinile pricepute ale Măriuței înveseleau ochiul, iar icoanele, cu buchete de busuioc așezate deasupra, îndemnau la pioșenie.
Pe patul din „camera bună”, de sub cuvertură se ivea marginea dantelată a cearșafului imaculat, iar deasupra, câteva așternuturi rânduite cu dichis, parcă așteptau să mângâie trupul cuiva… Dincolo, în sălița în care își odihnește nopțile Măriuța, patul cazon, cu așternuturi frumos rânduite, este mărginit de pereți împodobiți cu hârtii pline de flori și modele vesele, multicolore.
Bunicuța nu are, în casa ei, altă lumină decât cea a sufletului și din când în când, a celor două lămpi cu gaz. „Lumină n-am. Da’ pe timp de vară nu-i problemă, că-i ziua mare, noaptea mică… Când apune soarele, îmi strâng picioarele și mă duc în săliță de mă culc. Iarna ce mai aprind vreo lampă… Sau când mai aud ursul și mistreții că dau târcoale”, spune, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru, tanti Măriuța.
Zice că nici ursul și nici mistreții n-au reușit să depășească piedicile – acele construcții ciudate din crengi, împodobite cu folii din plastic și haine vechi – cu care și-a înconjurat proprietatea, precum cetățile medievale. „Mistreții ce mai vin la cireșe, că mi-am pus cireși în vale. Mai intră și la porumb. Da’ când îi aud ies și îi hâiesc, bat toaca, latră câinii și fug. Nici la vacă nu s-a băgat ursul până acum”, spune tanti Măriuța.
Cea mai reală viață bio!
Măriuța spune că de zeci de ani de când trăiește în pustietatea munților, a mâncat ce-a produs în propria grădină. Lapte de la vacă, ouă de la cele câteva găini, mămăligă din porumbul semănat de ea, cartofi, roșii și alte legume crescute fără pic de stropeală în grădină, fructe din cireșii, prunii, perii care dau roade bogate an de an. „N-am frigider, așa că fac mâncare în fiecare zi. Am fasole uscată pe care o fierb, acum sunt cireșe, le mănânc cu mămăligă, mai fac gogoși în tuci și tot așa. Apă aduc de la izvor, l-am îngrijit, l-am curățat. Mai cobor prin comună câteodată, da’ cum toate alea-s scumpe și eu n-am decât 120 de lei pe lună, mă mulțumesc să cumpăr numai ulei, făină sau vreun kil de orez. Iarna taie porc soră-mea și-mi dă carne la borcan. În rest, nu prea mănânc eu carne… Oricum, și la oraș e greu cu banii, credeți că nu știu… Așa, eu măcar, de bine de rău, mănânc ce fac în grădina mea”, zice tanti Măriuța.
Cum trecuse bine de amiază, ne-am luat și noi picioarele la spinare și am pornit pe drumul de întoarcere. Bunicuța munților ne-a invitat s-o vizităm oricând și s-a pregătit să se apuce de cosit, știind că timpul nu așteaptă. Ne-a vegheat mersul cu privirea până când a devenit un punct cât vârful de ac pe zarea îndepărtată. Împresurați din nou de depărtările împădurite, ne-am întrebat dacă ceea ce am văzut a fost real, sau doar un vis… O poveste de vis, însă cu totul adevărată, pe care am dorit ca, dacă tot n-o să ajungeți s-o trăiți pe viu, cel puțin s-o …citiți.
