Monitorul de Vrancea vă prezintă încă o poveste dintre cele realizate de absolvenții cursului „Altfel de Povești – Digi Tales” organizat de Centrul de Formare al Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” din Focșani, sub îndrumarea trainerului bibliotecar Margareta Tătăruș, proiect la care „Monitorul de Vrancea” a fost unul dintre parteneri. De astă dată vă aducem în atenție povestea și filmul realizate de focșăneanca Carmen Babalîc, de 62 de ani. Acestea, ca și cele ale celorlalți colegi ai săi, vor participa la un concurs internațional, prilejuit de Anul Îmbătrânirii Active și al Solidarității între Generații, anul 2012.
Puteți citi și viziona pe www.monitorulvn.ro astăzi, sensibila poveste a anilor de liceu și a emoționantelor reîntâlniri după ani de la absolvire. Despre momente din viața lui Carmen Babalîc însăși veți afla în ediția de mâine a cotidianului nostru, când vom reveni cu un material mai amplu.
Generația mea sau cum m-am vindecat de timiditate
de Carmen BABALÎC
Ne întâlnim iar, cu plăcere, în Focșani, un colț străvechi de țară. Aici, ancorat în trecerea timpului, se află Liceul „Unirea”, o instituție ce a constituit un izvor de cultură ce a creat și alimentat substanțial evoluția culturală a țării pornind de la Anghel Saligny și până astăzi… Generații întregi de oameni de valoare care și-au adus prinosul educației lor de-a lungul existenței, pietre perene în urma unei treceri efemere.
Noi, o generație nouă ce este viitorul rodit din speranțele, din iubirea și visele unor oameni trecuți înaintea noastră în catalogul vieții… Astfel, se spune prezent trecutului la Centenarul liceului, făurind viitorul după cum spun și versurile poetului Nicolae Labiș: „Trecând prin timp îl însemnăm sub pas/ Așa îl reprimește Universul/ Dar însuși timpul când prin el pășim/ Îi schimbă tainic inima și versul/ E drumul lung și-n față, ascuns sub zări și-n vreme/ Ne pare scurtă calea ce-n urmă am lăsat/ Dar mergem, mergem tainic, solemn ca în poeme…”.
Aici, în această școală m-am format ca om și m-am schimbat dintr-un copil timid ce nu reușea să-și arate fața, să arate cine este, și să devin un om care are curajul să se lupte cu greutățile aflate în calea lui. E drept că am fost ajutată cu perseverență de pedagogia dură a domnului diriginte pe care n-am înțeles-o de-a lungul anilor de liceu, încercând să-l ocolesc și să cred că are ceva cu mine… Abia la banchetul de final, în anul 1969, mi-a destăinuit că prin atitudinea pe care a afișat-o față de mine a încercat să mă… vindece de timiditate. După această confesiune, banchetul mi s-a părut mai minunat și mi-am dat seama că-l judecasem greșit.
Am fost copii, suntem părinți, bunici, dar nu am uitat acei ani minunați, anii de liceu, ani plini de speranță și vise, anii tinereții noastre când viața pare o cupă de șampanie, un minunat buchet de flori, un nesfârșit șirag de perle, un drum presărat cu petale de trandafiri…
Viața ne-a dovedit uneori contrariul. Au fost și clipe grele, au fost și nori grei, dar de fiecare dată a răsărit soarele! Am învins și am zâmbit din nou!
Cu fiecare nouă reîntâlnire întoarcem încă o pagină în cartea amintirilor, cu credința că vom rămâne cu imagini de neșters în filmul vieții noastre. Ignorând primele riduri, ghioceii din păr, durerea provocată de lipsa unor colegi plecați la ceruri, vom trăi clipe de neuitat! Inima ne va surâde, ne vom simți tineri învingând viața și vom străluci precum veșnicia stelară!
