Odată cu lăsarea serii, frisoanele îl învăluiră dureros. Frica de a adormi și de a visa obsesiv același lucru, îl chinuia atât de tare, încât realiză cu greu că-și mușcase buzele până la sânge. Coșmarul care se repeta de câteva luni de zile îl făcuse aproape de nerecunoscut. Slăbise. Arăta neîngrijit, gălbejit și trist. Pe la serviciu abia dacă mai trecea, dar ăsta nu era un lucru grav, oamenii își făceau treaba și fără el, mai bine chiar.
Totuși, ca să se știe că e și el prin zonă, plimba mașina instituției de colo-colo. În interesul lui, desigur.
În ultimele zile însă, stătea mai mult acasă, cu câinele, la gura șemineului din living. Aproape că nu mai avea unde să se ducă. Nevasta lui venea foarte târ-ziu din oraș, băiatul era plecat la studii, amanta îl părăsise pentru unul mai tânăr, partidul îl suspecta că banii colectați din „donații” se opresc în buzunarele lui, iar ăia, pe care îi crezuse prieteni, îl evitau simțind că va fi schimbat din funcție. Bârfeau chiar, dar știi, bârfa aia cu ton de certitudine, că urma să facă obiectul unei anchete. Asta declanșase coșmarul.
De fiecare dată se făcea că „dă cu subsemnatul”: nume, prenume, data nașterii, părinții… În fața lui stătea un inspector de la A.N.I., cu față de polițist pensionar, zâmbind parșiv în timp ce-și curăța unghiile cu mina de la creion. Nici măcar nu-l privea. Rostea întrebările cu-n ton egal, plictisitor, neutru, dar în spatele cărora se ascundeau capcanele, una după una, în cascadă: „Cum îl cheamă pe băiatul tău, câți ani are, la ce facultate e, de unde a avut bani să-și construiască casă la vârsta asta, mai ales că n-a lucrat nicăieri, din ce bani și-a luat mașina, dar banii din cont de unde îi are?”.
Scria cu greutate și literele dispăreau înainte de a le putea citi. Uita ce a declarat și o lua de la capăt, speriat că nu găsește nici o explicație convingătoare. „O să fac pușcărie și o să-mi ia ăștia toată averea.” Toată averea… Trecuse totul, aproape totul, pe numele singurului lui copil. Așa o învățaseră unii pe nevastă-sa, iar ea îl disperase cu insistențele, să nu facă nimic pe numele lui atîta timp cât este funcționar, mai ales că era și șef. Așa că, vila, apartamentul, casa de vacanță, terenurile, conturile și celelalte bunuri de valoare deveniră proprietatea fiului. Precauțiile merseră și mai departe: luă și două mașini identice, cu numere asemănătoare, să creadă lumea că umblă amândoi cu una și-aceeași. Iar acum…
Nevastă-sa observase și ea, în cele din urmă, schimbarea în rău a soțului ei. Dacă la început o puse pe seama faptului ca „fufa” aia a lui pe care o tot plimba pe la București, îi cerea lucruri imposibile, printre care și divorțul, ieșirile lui nervoase, cu ridicări de ton surprinzătoare, o enervară și-i azvârli odată, în miezul nopții :
– Da’ ce-ai, dragă?
„Draga” privi câteva clipe în tavan. Cuvintele i se buluciră în gură și le dădu drumul cu greu printre dinții strânși. Reproșurile se transformară în înjurături fără perdea, adevărul în acuze tăioase, înverșunarea în ură. Ea era vinovată, numai ea fusese cu ideea, numai ea cerea mereu și mereu, numai ea vruse vilă și casă de vacanță, și mașini scumpe, și excursii, și cursuri de dansuri de societate, și… și toate celelalte, toate ca ea să pară o doamnă… El se luase după ea, și-acum, uite! O să piardă tot și o să-l nenorocească și pe Aduțu…. Ä‚ia o să anuleze toate actele făcute în numele lui!
Femeia urmări reprezentația soțului ei suspect de liniștită.
– Tare ești prost, mă, Ioane! N-ai făcut nimic greșit și n-au ce să-i facă lui Aduțu.
– Cum așa, deșteapto?, o ironiză el pe nevastă-sa.
– Păi… nu-i fiul tău!
