Într-o călătorie prin Moldova de sus, într-o vară fierbinte, am văzut o fată care semăna cu Euridice scăldându-se în lacul de la Ipotești. Se bălăcea printre trestii cât era ziua de lungă, cu acea poftă imprudentă a sălbăticei, în pielea goală, de parcă era o împărăteasă a locurilor. Zilele erau lungi, iar natura vegetală nu-și mai încăpea în lujeri de atîta prospețime.
Apoi, într-o zi, la marginea lacului a apărut un bărbat înspăimântător care semăna cu Aresteu, ori poate era un demon. Avea acea privire de la începutul omenirii, fără cunoștințe. S-a năpustit cu barbarie asupra fragilei făpturi. Aceasta a ieșit din apă, șiroind, a călcat pe un șarpe și a murit de îndată. Aresteu a gemut răpus de alcooluri și de buruienile halucinogene care îi întunecau privirea, apoi s-a îndepărtat legănîndu-se, gata să cadă, pînă cînd luncile cerului l-au înghițit definitiv.
M-am uitat încă o dată la trupul fetei căzut neglijent în iarbă. Ochii rotunzi, ca de pasăre, nu i se închiseseră de parcă rămăseseră să înfrunte din neant cruzimea călăului. Din carnea piciorului i se scurgea o dîră purpurie de sînge, singurul semn care părea să-i fi curmat destinul.
Am întrebat gazdele mele din sat dacă aveau cunoștință de această întâmplare plină de cruzime, dacă o cunoșteau pe fată și am aflat cu stupoare că povestea nu era deloc actuală. Euridice sau cum o fi chemat-o pe fata aceea care făcea baie în lacul de la Ipotești ieșea din infern și se arăta oricui, ca o magie fără noimă a locurilor, aiurindu-l. De la această întâmplare, de câte ori am ocazia să urc în Moldova, îmi vizitez gazdele mele de la Ipotești și stau câteva ceasuri pe malul lacului. Dincolo de moarte nu este decît o lungă aducere aminte. Locul cu trestii a devenit o copie servilă a materiei. Nuferii galbeni și-au pierdut seducătoarele lor însușiri. Nu mai este nimic de făcut. Voluptatea acaparatoare a întîmplării cu Euridice se găsea dincolo de orice moarte și se confunda cu acea așteptare omenească a eliberării, adică în zadar. Ansamblurile întunecate ale morții își pierdeau din monstruozitate și se decantau în frumusețea răpitoare a locurilor.
Doar două ființe înaintea mea se legaseră definitiv de Euridice la marginea lacului de la Ipotești, încărcat cu flori de nufăr: Orfeu și Mihai Eminescu.
