Ce prilej mai bun de introspecții decât vacanța de vară… Acum, când spiritul se bucură de cea mai savuroasă libertate de mișcare, meditațiile își găsesc imediat locul în forul interior. E timpul să ne uităm puțin la noi înșine: cine suntem și ce vom deveni? Cum vedem lumea și ce lentile folosim: roz, fumurii, de miop, opace? Cei care pretind că nu poartă ochelari, se înșală amarnic… fiecare dintre noi vizualizăm lumea prin complicitatea unui văl, creat prin automatismul protecției, prin mecanismul defensiv de ocrotire a propriei persoane… așa că, lăsați vă rog lamentările de complezență și dictați-mi răbdători dioptriile voastre!
Astăzi începem să vorbim despre perechea de ochi de la spate, despre ceea ce nu se vede, dar se simte… despre câmpul invizibil de emoții și relațiile de cauzalitate dintre cine suntem și cine vom fi. Pare complicat spus așa, cu larghețe academică, dar fondul e înșelător… fără menajamente, vorbim despre tot și toate, în acest demers aparent arbitrar ghidându-ne nu după soare, nu după mușchii copacilor, nu după instincte, ci după o busolă nonconformistă: cuvântul.
Vom sări de la un termen la altul, vom pune sub lupă cuvintele pentru a ne descoperi pe noi, în adevărata noastră identitate… e un demers periculos pentru că pornind cu astfel de ambiții la drum, nu știm cât de aspectuoasă va fi destinația finală, nu putem nici măcar intui amploarea rezultatului, nu ne putem asigura nicicum de minima decență a forului nostru interior. Suntem nu ceea ce vrem noi să fim, suntem ceea ce o sumă imensă de factori a modelat din ființa nostră.
Așadar, cu aceste considerații inițiale pe post de declarație de principii, să începem!
Dintr-o pornire egoistă, să începem cu un pronume la persoana I: EU.
Subit, imaginile se succed rapid în minte: eu înseamnă o multitudine de lucruri precum vestimentație schimbată în funcție de sezon, filme, cărți, opinii, conflicte, greșeli imense și mici erori, dar dacă printr-un exercițiu de sinteză, ne-am propune să ne definim în câteva cuvinte, acest eu atât de ornat cu fel și fel de elemente ar căpăta o nulitate înspăimântătoare și atunci un simplu eu ar deveni componenta unei fraze dubitative, căutând un răspuns cu disperarea pierderii clarității de perspectivă: Cine sunt eu?
Această întrebare fundamentală ascunde un mister spinos pe care adolescenții se străduiesc din răsputeri ori să-l elucideze, ori să-l ascundă. Într-o lume unde e recomandat să fii cool, raportarea la ceilalți este inevitabilă și prin urmare, cultivarea respectului de sine, a imaginii personalizate, a autoexplorării au devenit concepte vetuste, fără nicio aplicabilitate. Acum, contează celălalt, ce crede celălalt, cum mă percepe, există cursuri de branding sau de managament al imaginii și nu m-ar mira ca, în scurt timp, în sezonul balului bobocilor, să se angajeze escorte profesioniste de PR pentru aspirantele la titlul de Miss. Nu este o tendință anihilatoare, totdeauna omul are o latură exhibiționistă a propriului eu, dar parcă acum, mai mult ca niciodată, simțim nevoia să ne afișăm cu toată indiscreția în fața altor ego-uri, pe care le transformăm cu sau fără voința lor în propria noastră audiență. Aceasta înseamnă să cultivi un EU perisabil, căci toate direcțiile, pasiunile, sensibilitățile, emoțiile se volatilizează fără speranță, lăsând în urmă o carcasă minunată, dar o esență discutabilă.
Oricum, în pofida oricărui argument, maniera adolescentină de a comunica și a se comunica găsește inepuizabile resurse de umor. De exemplu, niciodată nu am înțeles de ce există statusuri atât de controversate prin inutilitatea lor: Dorm!; Dacă vrei ceva, nu sunt disponibil!; Un singur BUZZ și te sparg!; Răspund… selectiv, cei favorizați se știu!; toate sunt un spectacol de reacții și atitudini, de izolare într-un cerc restrâns sau de marcare a unui teritoriu… pe bună dreptate, invi-zibil. Creatorii Yahoo! nu cred că au gândit în atât de multe nuanțe, sistemul inițial era mult mai simplu: on sau off, vorbești sau spui pas!.
Totuși, ceva obscur mă determină să nu acord atâta coerență mate-matică, în stil binar, celor doi studenți fondatori: Jerry Yang și David Filo. Recent trecuți prin adolescență, aceștia parcă au simțit că publicul tânăr percepe necesitatea unui compromis, a unei căi de mijloc, eul parcă își simte existența alterată fără o potecă intermediară, așa a apărut statutul de invisible, provocând o reacție în lanț fascinantă. Curând, au apărut programele de detectare a oamenilor invizibili, demni de invidia lui H.G.Wells. Cum se explică misiunea acestor site-uri, reflectată puțin forțat în lozinci precum:
Află dacă prietenul sau prietena ta este pe invisible. Verifică-ți relațiile și află cine are ceva de ascuns!
Astfel de tendințe voyeuriste nu se explică decât printr-o pustietate a propriului eu, printr-o dorință exacerbată de a-l testa pe cel de alături, de a-l lega printr-o relație aproape strangulatoare în care fiecare mișcare, fiecare gram de libertate este cu atenție cântărit, așa cum se cuvine într-o perioadă de criză… din păcate, socială.
Încheiem momentan ambițiosul periplu prin cuvinte și suflete, lansând o concluzie edificatoare pentru un cuvânt atât de mare precum EU:
Să renunțăm la oglinda din trusa de machiaj pentru oglinda din ochii celui de lângă noi! Nu-i așa, că dintr-o dată, avem acces la umbre și lumini nebănuite?
CRISTINA STANCU, COLEGIUL NAÅ¢IONAL UNIREA, FOCÅžANI
