La sfârșitul acestei săptămâni, la Adjud, va fi sărbătorit poetul filocalic Constantin Ghiniță. Acesta a murit în urma unui infarct, în ziua de 29 decembrie 2008, în biroul pe care poetul îl avea la Casa de Cultură din orașul Mărășești. Avea 62 de ani. L-au descoperit răsturnat în scaun, cu o mână întinsă pe spătarul din lemn de parcă brațul stătea să se întindă după cafeaua pe care nu apucase să o bea și care, încă, scotea aburi. Încăperea nu era încălzită. Lumina crudă a iernii avea un înțeles carnavalesc în dimineața aceea. O tragedie nouă se scufunda în neantul din care se ivise. În Poet și Dumnezeu, Constantin Ghiniță afirmă despre sine nașterea mă-mparte, făcându-ne în acest fel să înțelegem, din textul integral al strofei, că în această separație lumina, care pleacă mai departe, îi este atribuită lui Dumnezeu. În textul poetic, eroul nostru, nefericit în lumea aceasta lipsită de etică, cu regrete nevindecate după puritatea copilăriei pierdute iremediabil, se lasă sedus și dispare fericit în substanța acestei lumini care creează o viziune plăcută asupra morții. Epica poemului i-ar fi dat acestuia atmosfera clasică a inadaptatului dacă din el nu ar fi țâșnit lumina, ca un gheizer, îndepărtându-se dincolo de înțelegerea noastră. Să remarcăm adevărul sever că nu este vorba de compania binefăcătoare a luminii, indispensabilă cu înțelesul ei comun, solar, prin care aceasta se încredințează omului spre a-i converti vederea, a-i trezi uimire. În poemul lui Constantin Ghiniță este relevată nu lumina, ci forța covârșitoare a luminii, aurora care-l scoate pe om din descumpănirea întunericului. Prin urmare, sentimentalismul este exclus. În duritatea luminii dumnezeiești omul nu-și poate găsi propria existența cu întâmplările și evenimentele ei simple. Lumina unui crepuscul, de pildă, nu se substituie solitudinii și visării, ci are încărcătura gravă a deposedării de tot ce este omenesc, îi străbate conștiința.
***
Sunt legat indestructibil de existența unui țăran autentic, viu, care trăiește în chip minunat, cât se poate de real, în mine. Este unul dintre eu-rile mele ; conștiința testamentară a strămoșilor mei care, generații de-a rândul, cu trudă, a fost transmisă aproape genetic până la mine, ca un fir roșu al familiei mele. Å¢ăranul acesta din inima mea, care nu va muri niciodată, în împrejurări furtunoase din viață, m-a îndemnat la decență, cumințenie, timiditate, plâns, compasiune, milă, renunțare. Destinul lui în mine ia amploare, capătă dimensiuni noi, este inepuizabil. Este o ofrandă mutuală care vine din Dumnezeu și pe care, la rându-mi, sunt dator să o las în mintea copiiilor mei. Atunci când mi se întâmplă să văd un fir de porumb, am acea senzație misterioasă de parcă l-aș privi cu ochii îndepărtați, primitivi ai divinității, așa încât, alcătuirea fragilă, înfiorată, palpitândă a plantei își găsește rosturile magistrale în existența mea. Toate generațiile de până la mine au fost străbătute de fiorul gingaș al firului de porumb și această conștientizare mă face să cred că trăim laolaltă, deodată, într-un singur trup.
***
Într-o definiție eficientă, lapidară, talentul ar însemna o compoziție poetică în timp real. Această compoziție să fie atât de mistuitoare încât să aprindă orice filozofie. Atunci ai gândi : și dacă singura realitate este poezia !
Este metafora o soluție completă, care developează pe de-ntregul conținutul natural, poetic al cuvântului ?
Se pune problema dacă metafora este o compoziție de ficțiune sau, prin geniul ei, aceasta este pe cale să ne dezvăluie natura noastră reală.
E ca și cum am crede că omul, la momentul zero, cel al genezei, a fost conceput sublim și de atunci, până astăzi, se află într-o continuă decadență. Ei bine, cu ajutorul metaforei, forței pe care ți-o dă intuiția, acesta nu caută decât să imite momentul zero din timpul genezei după care nu a încetat niciodată să tânjească.
Cum poți cunoaște înțelesul sublim pe care Dumnezeu îl atribuie fiecarui lucru în parte, puterea naturală cu care a fost înzestat, rațiunea supremă a existenței lui, plasându-l înafara oricărei ficțiuni, dacă nu cu ajutorul metaforei ?
Recitesc Sara pe deal. Este greu să reziști la farmecul văii în fum și până la urmă, poți să înțelegi că o parte din existența ta necunoscută rămâne captivă în labirintul văii din poezia lui Eminescu. Opulența naturii vegetale este atât de ostentativă încât re-crează un ținut edenic, acaparator, care se manifestă liber. Suntem de fapt victimele unor porniri mitologice sedimentate în poezia populară de care Eminescu s-a lăsat sedus.
De aceea sunt de părere că în Sara pe deal nu trebuie cercetat un conținut filozofic, ci, mai degrabă natura primitivă, nealterată, căreia omul nu i-a adus nicio atingere ori mistificare lexicală. Așadar, această natură este singura care ar putea să susțină calmul evident din tablourile poemului. Este limpede că natura pe care o invocăm este asemanatoare genezei, dar, de fapt, aceasta nu este geneza însăși. Prin urmare, o putem imita, exersa la nesfârșit datorită faptului că geneza nu este deloc o ficțiune.
