Şofer la prim-secretarele Comitetului Judeţean de partid

0
32


Unul dintre șoferii ultimelor două prime-secretare ale fostului Comitet Județean de partid, Vrîncenel Avrămescu, are 60 de ani și trăiește în cea mai neagră sărăcie, într-o casă amărîtă, din Odobești. De la Revoluție încoace omul nu a mai fost angajat nicăieri, dar a muncit cu ziua, încercînd să facă față existenței de zi cu zi. Acum este foarte bolnav. Nici el și nici soția sa, Rodica, nu au pensii ci doar ajutor social și acela căpătat în urma demersurilor făcute de echipa proiectului „Complex multifuncțional de îngrijiri pentru persoane vîrstnice”. De asemenea, el beneficiază și de serviciul „masa pe roți” în cadrul aceluiași proiect. Undeva, la marginea Odobeștiului, într-o casă modestă, mărginită de o curte prea îngustă ca să te poți mișca în voie prin ea, locuiește unul dintre oamenii care s-au aflat, într-un fel, cel mai aproape de temutele prime-secretare Maria Ghițulică și Niculina Moraru. Vrîncenel Avrămescu a fost o vreme unul din șoferii acestora și, chiar dacă amintirile i s-au mai estompat odată cu trecerea anilor, este convins că totuși o ducea mult mai bine pe vremea comunismului. „Toată viața mea am fost șofer. Pînă în armată, la Intreprinderea de construcții de drumuri. În armată tot șofer, după aia la Stațiunea experimentală viticolă pînă ne-a preluat ISAIA. Åži vreo doi ani am fost șofer la Ghițuleasca”, povestește bărbatul. Acum, cînd zace neputincios în patul mizer din bucătărioara minusculă de vară a casei, parcă nici să-și mai amintească nu mai are chef. Nu și-a închipuit niciodată că va veni o vreme în care va fi complet inactiv, nu de alta, dar pe vremea comunismului ziua era prea mică pentru cîte alergături avea de făcut. „Ghițuleasca era mai cumsecade și era om gospodar. O duceam peste tot, la toate ședințele alea de partid care se țineau la București. Atîtea drumuri aveam de făcut încît de multe ori nu ajungeam nici noaptea acasă. Åži dacă ajungeam totuși, trebuia să fiu pregătit la orice oră să plec, nu aveam voie să întîrzii”, spune Vrîncenel. Pus la patru ace, mereu în costum și tradiționala cămașă albă și cravată, bărbatul a fost poate unul dintre cei mai invidiați oameni ai momentului. Nu pentru că avea serviciu, ci mai ales pentru că … avea de mîncare! „Ne aprovizionam de la Baza «Carpați» din București. Aduceam de acolo pentru tot partidul. Salam, carne, telemea, cafea, banane și alte bunătăți, iar ceilalți oameni nu aveau nimic de mîncare… De două ori pe lună făceam aprovizionarea și le duceam pe toate la Hotelul Partidului, de-i zice acum Hotel Vrancea și undeva, jos, la Casa Albă (Consiliul Județean – n.r.)”, povestește Vrîncenel. Astfel, de două ori pe lună, bărbatul aducea acasă proviziile. Acoperite bine în sacoșe de camuflaj, așa încît cei din jur nici să nu bănuiască ce era acolo… „Așa erau vremurile. Cine n-a trăit atunci, nu știe. Cîteodată ne mai rugau cunoștințele să le facem și lor rost de mîncare. Ne era tare frică, pentru că exista întotdeauna posibilitateasă ne pîrască”, spune bărbatul. Într-adevăr, pentru cine n-a trăit în vremurile comuniste, cele povestite deVrîncenel arputeapărea aberații. Pentru cine a trecut prin acele timpuri, cozile pentru o pungă de oase, lupta pentru un salam – cu soia, evident – pîinea, uleiul, zahărul, și ouăle date pe cartelă nu se vor uita niciodată. Alimentările aveau rafturile goale-goluțe iar vînzătoarele erau un fel de „zei” la care trebuia să te închini ca să te anunțe că „se bagă adidași” (picioare de porc), „calculatoare” – capuri de porc sau că se aduce „rația”! Pe atunci, fiecare salariat care era trimis în delegație la capitală era însărcinat de colegi să le cumpere – că acolo se mai găsea și la liber – salam, o bucățică de cașcaval, un ness, cîteva sute de grame din vestitul „nechezol” (25% cafea și 75% soia) sau cîteva lămîi. Pentru omul de rînd, toate acestea erau delicatese pe care le dosea cît mai bine, să nu cumva să audă vecinii că au reușit să facă rost de ceea ce ei nu au! „Morărița era periculoasă rău!” Despre cei cîțiva ani în care primă secretară a Vrancei a fost Maria Ghițulică, Vrîncenel își amintește cu mai multă plăcere decît despre anii care au urmat. În condițile impuse de acele vremuri, femeia părea mai rezonabilă, mai omenoasă decît restul mai marilor din Partidul Comunist. Sînt însă oameni care își amintesc că nu suporta bețiile soțului, fost director al „Laminorului”. Åži că odată, după un chef, cînd acesta s-a întors acasă pe patru cărări însoțit de doi prieteni aflați și astăzi în Focșani, a fost scos afară în șuturi de vajnica tovarășă. De atunci înainte, se spune că amicii de pahar ai lui Ghițulică îl aduceau pînă în fața ușii, sunau, îl lăsau acolo și se făceau nevăzuți. Doar nu erau să se pună rău cu prima secretară, și să primească sancțiuni pe linie de partid! „Vreo doi ani am fost șoferul lui Ghițulică. Apoi a venbit Morărița (Niculina Moraru-n.r.). Asta era periculoasă rău! Avea ea o boală pe vița de vie, zicea că sînt prea mulți bețivi în Vrancea. Vroia să scoată viile și să planteze în loc cartofi și fasole. Vroia peste tot curățenie, vroia ordine și disciplină peste tot”, spune Vrîncenel. Fie că nu mai vrea, fie că i-a intrat în sînge discreția impusă de statutul de șofer al primelor-secretare, Vrîncenel nu povestește prea mult. I se pare inutil, odată ce vremea a trecut. Åži apoi, oricît de bine i-ar fi fost, a simțit și el pe propria piele, sub diferite forme, ce a însemnat amenințarea permanentă a comunismului. Chiar dacă el nu vrea să spună, Niculina Moraru a rămas în folclorul mioritic cu diverse „perle” scoase prin ședințele de partid sau cele ținute cu oamenii muncii. Spre exemplu, la o ședință cu zootehniștii din județ, a lansat o frază ce a rămas celebră: „Dacă mă mulg pe mine dau mai mult lapte decît vacile voastre!”. Niculina Moraru a fost ultima primă-secretară a Vrancei. Ca și ceilalți aflați vremelnic în aceeași funcție, ea a locuit în casa de vizavi de „Casa Cărții”, cea de pe colț. La Revoluție, oamenii și-au vărsat ura strînsă în deceniile de comunism și pe acea locuință, pe care au devastat-o. Morărița a fugit în ziua Revoluției împreună cu secretara cu probleme sociale și încă un acolit cu carnet roșu de partid. Toți trei s-au urcat în mașină și au luat-o spre Brașov. Sînt vrînceni care spun că în momentul în care au trecut de Valea Sării au rămas fără benzină iar secretara cu probleme sociale a propus să meargă peste noapte la sora ei, din Negrilești. Această soră nu a vrut să îi primească și au trebuit să înnopteze la altcineva, pentru ca a doua zi să ia drumul înapoi spre Focșani, auzind că se aflase de fuga lor și nu erau așteptați la toate ieșirile din județ. Cîteva zile au fost ascunși de primarul din Bolotești, după care au fost prinși de miliție și predați armatei. „Atunci avea serviciu toată lumea” Cu toate greutățile de nedescris ale epocii comuniste, sînt oameni care, împinși de lipsurile actuale, au ajuns să regrete acele vremuri. Rodica, nevastalui Vrîncenel, acum dependentă de ajutorul social spune că cel puțin atunci toată lumea avea de lucru. „Åži eu am lucrat șapte ani la o secție de la «Electroaparataj». Era tot secția partidului și ne dădea și nouă alimente. Din cînd în cînd, mă chemau la Hotelul Partidului să țin locul unei femei de servici de acolo. Pe vremea aceea cel puțin știai că trec două săptămîni și iei salariu. Atunci avea de treabă toată lumea. Nu era om fără serviciu, ca acum”, spune Rodica. Pentru doar șapte ani, femeia nu poate beneficia de pensie. Åži nici Vrîncenel, care nu are încă anii pentru ieșirea la pensie. Bolnav și peste măsură de slab, omul primește o masă pe zi, fiind inclus în programul de servicii oferite de proiectul „Complex Multifuncțional de Îngrijiri Comunitare pentru Persoane Vîrstnice”. Totodată, primește ajutor social de la Primăria Odobești, în urma demersurilor făcute de colectivul proiectului amintit mai sus. Din tot ce-a fost, a rămas doar cu amintirile. Tot ce-și mai dorește însă este să aibă cumva, pentru cîte zile i-au mai rămas, măcar aceeași existență cît de cît decentă, pe care a avut-o doar în vremurile comunismului. Åži, din păcate, ca el gîndesc încă o mulțime de oameni.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here