La nici o lună de la instalarea guvernului Tăriceau, se detașează deja un tic al mai tuturor demnitarilor: se anunță cu zgomot mediatic o lege formidabilă, o măsură revoluționară, după care, simțind parcă scepticismul național, autorul renunță treptat- treptat. De aici puternica impresie de continuare a campaniei electorale și după încheierea scrutinului, dar mai ales impresia de vorbit ca să se afle în treabă. Ticul a fost deja sesizat de jurnaliștii cu adevărat independenți, ba chiar și criticat. Nu s-a ostenit însă nimeni să explice această situație unică în peisajul nostru postdecembrist. După părerea noastră totul pornește de la conflictul dintre voința românilor exprimată prin vot și comportamentul noii Puteri. Campaniile electorale ale celor două forțe în dispută pot fi reduse la două viziuni de esență. PSD a făgăduit Continuitatea. Alianța a făgăduit Schimbarea. Åži nu orice fel de Schimbare, altfel absolut necesară în alternanța democratică modernă, ci o Schimbare Revoluționară. S-a vorbit pe toate drumurile și s-a scris prin toate foile despre Revoluția portocalie, despre desăvîrșirea Revoluției din decembrie, ba chiar și despre reluarea votului din noiembrie 1946, chitarismul intelectual preferînd trimiterile la Istorie. Votul din 2004 – de la locale, de la parlamentare și de la prezidențiale – n-a fost însă unul pentru o Mare Schimbare și cu atît mai puțin pentru o Schimbare Revoluționară. A fost un vot extrem de echilibrat, pe care l-am putea defini al Schimbării în continuitate sau, mă rog, al Micii Schimbări. Åži nu întîmplător. Electoratul a sesizat că guvernarea PSD a stat sub semnul unei bune administrării a țării, venite ca o binefacere după seismele inutile ale regimului CDR-ist. Mai mult, guvernarea PSD a stat sub semnul transpunerii în practică a exigențelor UE. Oricît le-ar răni unora orgoliul național, se poate spune că România a avut un guvern și la Bruxelles. Multe dintre măsurile luate de către Cabinetul Năstase au fost urmarea unor mustrări de la înalții oficiali europeni sau a unor preocupări de a respecta calendarul aderării. Guvernarea 2005-2007 a fost percepută instinctiv de către electorat drept una a continuității în politica de admitere. Pentru aceasta se impunea ca viitorul guvern să nu-și propună schimbări revoluționare, să fie un bun administrator și să folosească experiența dobîndită de mulți dintre funcționarii guvernării anterioare. Sub acest semn, electoratul și-a dat votul Uniunii Naționale PSD + PUR. S-a sperat ca împreună cu UDMR noul guvern să purceadă la anumite schimbări. Se contura însă un risc. Cel al continuării afacerilor de corupție. Pentru a evita acest pericol, la turul al doilea victoria a revenit lui Traian Băsescu. Mobilizarea extraordinară a electoratului Alianței și-a avut cauza în intuiția că PSD nu trebuie să aibă și guvernul și Președinția. Un președinte de altă culoare politică și mai ales de originalitatea lui Traian Băsescu ar fi reușit să contracareze eventualele tendințe ale PSD de a continua cu afacerile de corupție. Astfel se explică rezultatul votului din 2004. Nici una din cele două forțe politice nu trebuie să aibă o dominație absolută. Forțînd rezultatul votului și Constituția, Traian Băsescu a impus un guvern de coaliție PNL – PD – UDMR – PUR. N-ar fi fost nici o nenorocire, dacă noul guvern ar fi priceput semnalul dat de alegători prin victoria la limită a PSD. Un semnal care cerea guvernului să renunțe la angajamentele revoluționare și să se axeze pe continuarea reformei începute de guvernarea PSD. Nepricepîndu-l sau prefăcîndu-se că nu l-a priceput, Cabinetul Tăriceanu a trecut de îndată la concretizarea unor măsuri radicale de dreapta. Ambasadorul american la București a fost printre primii observatori care au atras atenția că noua putere are mandat nu să schimbe din temelii realitățile consolidate de PSD, ci să le perfecționeze. Guvernul n-a luat în seamă avertismentul. Așteaptă, probabil, avertismentul realității. Să nu fie însă prea tîrziu!
