Mîine, 28 noiembrie 2004, sunt programate alegeri prezidențiale și parlamentare. În istoria postdecembristă, e cel de-al cincilea scrutin democratic. De regulă, în astfel de împrejurări, jurnaliștii simt nevoia să îndemne pe cetățeni să meargă la vot. Sub acest semn, ei prind a înșira clișeele binecunoscute din deja cunoscutului limbaj de lemnal democrației : Votul tău contează! Să-i alegem pe cei buni dintre cei mai buni! Să ne exercităm din plin dreptul cetățenesc de a opta pentru un candidat, pentru un partid! N-o voi face. Åži nu doar pentru că am spaimă de cuvintele goale înșirate pe hîrtie ca mărgele pe ață. N-o voi face, deoarece am convingerea că, după 15 ani de exercițiu al democrației, românii știu foarte bine că trebuie să meargă la vot. Nu cred că mai e nevoie să-i îndemnăm s-o facă. S-a vorbit în această campanie despre un vot crucial, ba chiar și despre un moment revoluționar. Au fost, firește, trucuri electorale. Nu-i vorba de nici un moment crucial și, cu atît mai puțin, de un moment revoluționar. Indiferent de cine va cîștiga, după aceste alegeri vom avea un nou Parlament, un nou guvern, un nou președinte. În nici un caz un nou regim, o nouă țară sau o nouă viață. Momentul de mîine, 28 noiembrie 2004, e un moment normal al democrației, într-o țară deja normală. Normală atît în măririle cît și în decăderile ei. Despre momente cruciale sau revoluționare poate fi vorba în alte țări ale lumii. În Ucraina (deși acolo lucrurile sunt mai complicate decît încearcă să ne convingă tot felul de analfabeți trimiși de televiziuni la fața locului), în Georgia, în Armenia. Altfel spus, în țări care se află acum, în 2004, în stadiul de turmentare în care se afla România în 1990. E suficient să luăm aminte ce se întîmplă în aceste țări pentru a ne da seama că tot ce s-a întîmplat în România ultimilor 15 ani a fost un proces legic. Desigur, se putea face mai multă reformă, se putea instaura mai multă democrație, se putea lupta mai mult împotriva corupției, se putea trăi mult mai bine. În nici un caz nu se putea ajunge peste noapte la democrația și economia de piață din țările occidentale. Pentru ca să putem considera momentul de mîine un moment normal al democrației a fost nevoie să trecem prin demonstrațiile de stradă din 1990, prin mineriadele din 1990, 1991 și 1999, prin stagnarea guvernării Văcăroiu, prin crizele de guvern dintre 1996- 2000, prin renunțarea lui Emil Constantinescu la angajarea în cursa prezidențială, prin intrare lui Vadim în turul al doilea din 2000, prin conflictele dintre președinte și premier între 2000 și 2004, prin comedia luptei împotriva corupției din timpul guvernării Năstase. Asemenea tutoror românilor, am trecut prin toate momentele tulburi ale perioadei postdecembriste. Åži asemenea tuturor românilor, m-am maturizat într-ale democrației. Am fost și eu în Piața Universității din 1990, am fost obligat de prima mineriadă să tipăresc „Zig- zag” în afara Bucureștilor, a trebuit să plec de la toate publicațiile și posturile de televiziune după ce le-am creat sau consolidat în contextul unei prese încă dependente de oamenii cu bani, am fost dat în judecată pentru calomnie, am plătit 650 de milioane de lei pentru două biete articole, am militat fățiș timp de șase ani (din 1990 pînă în 1996 pentru plecarea lui Ion Iliescu și a PSD de la putere, pentru ca mai apoi, între 1996 și 2000, să militez pentru revenirea lui Ion Iliescu și a PSD. Așa cum, poate, unii cititori au observat, în anul de grație 2004, n-am mai militat fățiș pentru nimeni. Åži dintr-un motiv simplu. M-am maturizat din punct de vedere democratic. Åži dacă pentru un cetățean simplu maturizarea democratică înseamnă a merge la vot într-un gest de normalitate, pentru un jurnalist înseamnă a se păstra obiectiv, independent, echidistant, dar mai ales calm în isteria tipică momentelor electorale. A spune cititorilor pe cine să voteze, a-ți pune condeiul în slujba unui candidat sau a unui partid- mi se par lucruri incompatibile cu ipostaza de jurnalist profesionist în România lui 2004, țară membră a NATO și pe cale de a deveni membră a Uniunii Europene. Orice încercare de a influența prin scrisul meu opțiunea de vot a cititorilor sau telespectatorilor mi s-ar părea o punere la îndoială a maturității lor democratice. Românii știu pe cine să voteze și fără să le-o spunem noi, jurnaliștii. O punere la îndoială a maturității democratice a românilor ar fi și dacă i-aș îndemna să meargă la vot. Pentru un cetățean ajuns la maturitatea democratică a merge la vot cînd sunt, ca mîine, alegeri libere, e un gest la fel de normal ca și cel de a mînca atunci cînd îi e foame.
