De 15 ani încoace, fiecare scrutin e precedat de un sport ce a devenit la români național: datul cu părerea. Fixat pentru totdeauna de Caragiale, prin Conu Leonida, Ipingescu, Jupîn Dumitrache, dar mai ales prin fantele Rică Venturiano, datul cu părerea se așează în panoplia națională alături de mîncatul semințelor, de umblatul beat în căruță și de behăitul resemnat al oiței mioritice. Datul cu părerea nu putea absenta din zilele premergătoare scruti-nului. Analiștii care sunt, în fapt, militanți, gazetari mai patetici decît o ceapă și mai sterpi mintal decît Rică Venturiano, au dat votului din 28 noiembrie 2004 notele unui moment revoluționar. S-a spus că românii vor ieși la urne într-un elan asemănător celui din peliculele bolșevice despre asaltul Palatului de Iarnă pentru a „mătura” de la Putere pe „neocomuniști”, pe „corupți”, pe „bandiți”, pe „cei care ne conduc de 15 ani spre dezastru”. S-a vorbit chiar și de „ultimele zile de comunism”, ba chiar și de „desăvîrșirea Revoluției din decembrie 1989”. Din tonul scrisului și pălăvrăgitului, din bannere și titluri, se contura imaginea unei zile ieșite din comun, atingînd cu undele sale seismice nu numai pe alegătorul cu două picioare, dar și pe necuvîntătoarele din jurul acestuia, de la cîinele cel credincios, pînă la boul cel melancolic. N-a fost așa. Românii au votat normal. Dacă țara adevărată, țara de dincolo de Chitila ar fi intuit că 28 noiembrie 2004 e un moment cînd trebuie să se opintească pentru a dărîma un regim, mai mult ca sigur altul ar fi rezultatul. Românii s-ar fi prezentat la vot într-o proporție atingînd-o pe cea a plebiscitului. Estimările arată însă că prezența n-a fost ieșită din comun. Potrivit cifrelor oferite de BEC, ea n-a depășit-o pe cea din 2000. E puțin, extrem de puțin, pentru a da zilei de 28 noiembrie notele de esență ale unul moment crucial. E puțin și prin raportare la participările anterioare: 86,19 la sută în 1990, 76,28 la sută în 1992, 76,01 la sută în 1996, 65,31 la sută în 2000. Mai mult, dacă ar fi fost o stare revoluționară nu numai că s-ar fi făcut cozi uriașe la secțiile de votare, mai ceva ca-n America, dar starea de spirit ar fi fost alta. Atmosfera exterioară, inclusiv din marile orașe, declarațiile celor intervievați de televiziuni n-au sărit peste hotarele clișeelor tipice unor astfel de împrejurări. Unde e nemulțumirea populară din decembrie 1989? Unde sunt masele gata să ia cu asalt Palatul Victoriei? Unde e entuziasmul din noiembrie 1996? A fost un scrutin normal, specific unei țări cu o experiență de 15 ani a democrației, înscrisă deja în standardele europene. S-a spus și s-a scris mai puțin despre un adevăr: cu cît o țară e mai așezată în democrație, în civilizație politică, cu atît campaniile electorale, votul propriu zis sunt normale, ba chiar plicticoase. Atmosfera ieșită din comun apare acolo unde oamenii își condiționează viața cotidiană în exclusivitate de politică. În democrațiile consolidate, în economia de piață mai acătării, partidele nu pot oferi programe diferite de la cer la pămînt. Deosebirile sunt mici, uneori chiar de ordinul nuanțelor. Åži asta are drept rezultat nu numai o atmosferă normală, dar și o prezență la vot normală. Oamenii știu deja că scrutinul n-are cum să aducă schimbări fundamentale în viața lor de fiecare zi. În plan românesc, lucrurile sunt limpezi. Din punct de vedere internațional, țara e deja fixată în spațiul occidental. E membră NATO. E pe cale de a deveni membră a Uniunii Europene. În cadru intern, și-a creat fundamentele democrației și ale economiei de piață. Sigur, mai sunt multe imperfecțiuni. Acestea se află pe cale de înlăturare printr-o administrație ce va trebui modernizată. Explicabil, de ce românii n-au văzut în scrutinul din 28 noiembrie un moment crucial pentru destinele națiunii, ci opțiunea între două coaliții văzute ca instrumente de perfecționare a democrației și economiei de piață. A biruit pînă la urmă formațiunea care a reușit să convingă că ea și nu cealaltă e mai bună pentru această misiune. Un alt element semnificativ pentru starea de normalitate e reprezentat de rezultatul votului. Dacă ar fi fost un scrutin crucial, ceva asemănător unei revolte spontane, mai mult ca sigur că primul clasat ar fi avut o diferență copleșitoare față de al doilea. În democrație, singurul instrument de exprimare a voinței rămîne, alături de sondajul de opinie, votul. Dacă nemulțumirea populară ar fi fost așa de mare față de guvernarea PSD, mai mult ca sigur, învingătorul ar fi învins la scor. Rezultatul a arătat că românii au votat după alte criterii. Unul dintre acestea l-a reprezentat continuitatea celor începute deja. Electoratul a mandatat Uniunea PSD + PUR să ducă pînă la capăt aceste lucruri deja începute. Votul de duminică, 28 noiembrie 2004, a fost un vot pragmatic. E o strălucită dovadă că românii își merită locul în spațiul democrațiilor occidentale!
