Bãtut și umilit, cu o mînuțã ruptã de propriul tatã și cu suflețelul frînt de disperare, un bãiețel a hotãrît la numai 11 ani, sã fugã de acasã. Tot ce spune este cã îl cheamã Ioșca și cã nu mai vrea în vecii vecilor sã mai ajungã în cãminul pãrintesc. De jumãtate de an el locuiește în Centrul de Primire Minori Focșani. Tot de atunci, autoritãțile încearcã – fãrã succes – sã-i identifice familia. Închis în cochilia sa, copilul refuzã cu strãșnicie sã furnizeze vreun indiciu în acest sens. „Nu-i bine acasã la mine…”, spune la nesfîrșit sãrãcuțul. Dac-ar fi sã dãm crezare vorbelor sale, atunci bãiețelul cu privire întunecatã din Centrul de primire minori Focșani se numește Ioșca. S-a nãscut în județul Harghita și are actualmente 12 ani. Despre el, povestește în cuvinte puține, garnisite cu tristețe adîncã. Atîta suferințã rãzbate din trupușorul lui, atîta îndîrjitã resemnare ascunde sub pleoape, încît mai cã l-ai strînge la piept, sã-l protejezi de toate relele lumii. Spune cã s-a nãscut într-o familie mult prea sãracã, atît materialicește cît mai ales sufletește. A crescut o vreme alãturi de cei patru frați, dar, din cîte povestește, copilãria sa nu a avut nimic comun cu normalitatea. Cînd a priceput cã existã ca individ, a înțeles cã pentru el, clipele vin și trec într-o continuã teroare. Fãrã nici o vinã, a fost condamnat de cei care i-au dat viațã, la suferințã continuã. Cu spaima în suflet și cu trupușorul chircit într-un colțișor, a asistat ani în șir la bãtãile crunte dintre pãrinții sãi. Iar cînd a crescut destul de mare ca sã se poatã orienta în spațiu, a fost trimis, fãrã prea multe vorbe, la produs. „Tata mã trimitea la cerșit. Trebuia sã mã duc în fiecare zi sã-i aduc bani. Nu zicea cîți bani, cît puteam sã adun. Åži frații mei la fel”, povestește Ioșca, în cuvinte stîlcite. A învãțat sã vorbeascã românește de cînd a ajuns la Centrul din Focșani. Pînã acum jumãtate de an, bãiețelul nu știa decît ungurește. „Tata m-a bãtut pînã mi-a rupt mîna” Ce grozãvii trebuie sã se întîmple în viața unui copilaș, așa încît acesta sã-și asume riscul vagabondajului? Cîtã disperare trebuie sã se adune în suflețelul lui, ca sã ajungã sã-și pãrãseascã de bunãvoie pãrinții? Sînt doar cîteva din întrebãrile care-ți macinã mintea, privindu-l pe Ioșca. Așezat cuminte pe una din bãncile Centrului, cu mãnuțele adunate în poalã și cu privirea scormonind podeaua, micuțul pare cumplit de stingher. Retras în carapacea lui, și-a construit un univers propriu, bîntuit de strãfulgerãri de amintiri. Chinuitoarele sale amintiri nãscute din întîmplãri ce par cã i-au ucis copilãria. „Nu mai vreau niciodatã sã mã întorc acasã. Åžtiu cã m-ar bate tata. Åži mã bate tare. Cînd era mama acasã mã lãsa, dar cînd nu era ea, mã lovea în tot felul. Åži la mama sãrea dar ea se apãra. Odatã a dat în el cu ciocanul! Ultima datã cînd m-a batut tata pe mine mi-a rupt mîna. De aia am plecat de acasã”, spune Ioșca cu glas egal, cîntãrindu-și vorbele ca un om mare. Cu gesturi simple își dezvelește mîna. Se vede cu ochiul liber cum i-a fost frîntã, cu o cruzime de nedescris. Cu timpul, osișoarele lui s-au sudat la loc, într-o poziție nefireascã. Tot timpul – care le vindecã pe toate – i-a alinat zilele și nopțile trupușorului sãu chinuit. De la acea întîmplare, lui Ioșca i-a mai rãmas ca amintire suferința sufleteascã. Probabil, aceasta nu-i va trece niciodatã dar pentru moment, a reușit sã o închidã bine într-un sertãraș al inimii sale. Cheia a aruncat-o. „Nu-i bine acasã la mine… Nu mã mai duc acolo niciodatã!”. Rãpit de țigani și pus la cerșit Îngrozit de bãtaia înduratã și devastat de durerea mîinii fracturate, Ioșca spune cã a avut puterea sã fugã de acasã. N-a știut cui sã cearã ajutor sau, poate, și-a pierdut încrederea în oameni. S-a urcat în tren și a ajuns la Constanța, unde s-a apucat sã facã ceea ce știa el mai bine: sã cerșeascã. De aceastã datã cerea bani numai pentru el. „M-am dus într-un magazin sã-mi iau de mîncare. Au venit niște țigani și m-au luat cu forța. M-au dus cu ei și m-au pus sã cerșesc”, spune Ioșca. Nu vrea sã dea amãnunte. În cuvinte simple, povestește însã cît de rãi erau stãpînii lui. Cît de urît se purtau cu ei și cîte bãtãi a cãpãtat și de la aceștia. Dintr-un firesc și puternic instinct de conservare, copilul spune cã a gãsit momentul și a fugit. „Am fost prin multe orașe cu țiganii. Am fost la București, la Fetești, la Brașov, la Buzãu. Pînã la urmã am reușit sã scap de ei”, își amintește. Apoi, norocul și-a întors totuși fața spre el. Îngerul sãu pãzitor l-a luat de mînã și l-a fãcut sã ajungã la Centrul de primire minori din Focșani. Bãiatul vrea sã trãiascã normal, într-o lume normalã Elena Oancea, șefa Centrului, își amintește cît de nenorocit era Ioșca în momentul în care a fost adus. „Era negru de mizerie, slab de i se vedeau coastele și nu vorbea românește. Nu ne puteam înțelege cu el. De șase luni stã la noi pentru cã familia lui nu a putut fi identificatã. Este clar cã el nu vrea sã spunã de unde este, nu vrea sã se întoarcã acasã. Pînã la urmã cred cã va fi fãcut vrîncean și ocrotit mai departe ãn sistemul de Protecția Copilului din județul nostru. Pentru el, poate este mai bine așa”, a declarat Elena Oancea. Ioșca nu dã nici un semn cã ar dori altceva. Îi este bine acum și spune cã nu regretã nici o clipã viața de vagabond trãitã odatã. E doar un copil ca oricare altul, un bãiețel inteligent, cãruia i-a lipsit, pentru o vreme, norocul. Acum, șansa pare sã fie de partea sa. Va fi ajutat sã pãșeascã pragul unei noi existențe. O existențã normalã, în care teroarea violenței nu-și mai gãsește loc. Bãtaia nu e ruptã din rai! Din nefericire, bãtaia încã mai stã la loc de cinste între mijloacele moderne de educație. Prea puțini sînt pãrinții care conștientizeazã faptul cã bãtaia primitã de copil la vîrste mici este un prim pas ce dezvoltã în acesta înclinația spre violențã. Chiar înainte de a ajunge în clasa I, ei urmeazã astfel cursurile unui soi de școli a … violenței, în care se deprinde sã practice bãtaia primitã pe propria piele, în relațiile cu ceilalți oameni. Pãrintele care bate ar trebui sã se gîndeascã la faptul cã, în felul acesta, nu face altceva decît sã provoace la copil un blocaj, o inhibiție afectivã, care-i strecoarã în suflet sentimentul cã e lipsit de ceva ce i se cuvine: dragostea pãrintescã. Violența asupra copiilor duce deseori la ruperea, sau întreruperea relațiilor pãrinte-copil, ceea ce-l va determina pe cel din urmã sã stabileascã alte raporturi afective (prietenii „de vîrstã”), care scapã controlului celor de acasã. Violența nu face altceva decît sã cultive minciuna (de teama bãtãii), vagabondajul (fuga de acasã pentru cea mai micã greșealã, de spaima pedepselor fizice). Este extrem de important pentru pãrinți sã reprezinte, în ochii copilului, o anumitã putere nu doar fizicã, ci mai ales moralã. Într-o lume a adulților, copilul se simte mic și slab și drept compensație, are nevoie sã se simtã iubit și apãrat de aceștia, nu terorizat de ei. El are nevoie sã capete convingerea cã pãrinții lui sînt drepți, cinstiți, generoși. Poate n-ar fi rãu sã ne gîndim cã un copil maltratat de pãrinți ajunge sã se creadã mai singur decît altul care nu are, cu adevãrat, pe nimeni…
