Un vrâncean a cerut ajutorul oamenilor legii pentru a fi despăgubit, după ce o persoană pe care nici nu prea o cunoștea i-a vândut patru pietre despre care credea că sunt diamante, cu 30.000 de euro. De fapt, spunea bărbatul, făcuse tranzacția pentru un amic, specialist în pietre prețioase, care îi garantase că le vrea, întrucât erau diamante rare. Iar în final, trei persoane au fost trimise în judecată, pentru ca ulterior instanța să considere că nu existau probe că acestea au săvârşit infracţiunea, dispunând astfel achitarea. Totul a avut loc în anul 2019, iar sesizarea a venit după o lună, dat fiind că partea vătămată a făcut propriile investigații pentru a afla cine era cel care îi vânduse pietrele, încercând totodată, conform propriilor declarații, să cadă la o înțelegere cu inculpații. Tranzacția a avut loc chiar la barul pe care partea vătămată îl deținea, iar rechizitoriul a fost finalizat și trimis în instanță în urmă cu un an.
„(…) dispune achitarea inculpatului (…), pentru înşelăciune, (…) dispune achitarea inculpatei (…), pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, (…) dispune achitarea inculpatului (…), pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune. (…) respinge ca nefondată acţiunea civilă exercitată de către persoana vătămată constituită parte civilă. (…) dispune ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului dispusă prin Ordonanța din data de 11 iunie 2021 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea asupra următoarelor bunuri imobile aparţinând inculpatei (…): un apartament compus din trei camere şi dependinţe, în suprafaţă de 43,64 mp, balcon 0,53 mp situat în Municipiul Galaţi, cu preţul de vânzare 106.500 lei; un apartament compus dintr-o cameră şi dependinţe, în suprafaţă de 25,95 mp, situat în Municipiul Galaţi, cu preţul de vânzare 52.050 lei, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. (…) dispune ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea prin Ordonanța din data de 11 iunie 2021 asupra următorului bun imobil aparţinând inculpatului (…): imobilul situat în Municipiul Constanţa, (…) cu preţul de vânzare 68.000 euro, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. (…) pune în vedere persoanei vătămate constituită parte civilă să păstreze cele 4 pietre până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal. Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare”, se arată în prima sentință.
Din ce se detalia în rechizitoriu, inculpații se cunoșteau între ei, în dosar fiind trimisă în judecată și o femeie, acuzată că i-a pus la dispoziție unuia dintre inculpați mașina sa, dar și că l-a însoțit pe acesta la întâlnirea cu partea vătămată. Și, din ce bănuia acesta din urmă, totul fusese planificat, în condițiile în care îl și cunoștea pe unul dintre inculpați de mulți ani, acesta spunându-i la un moment dat, înainte de tranzacție, că dacă va găsi un vânzător serios de diamante, să îl caute. Așa a apărut și vânzătorul, aproape din neant, care a contactat partea vătămată și i-a relatat că avea patru diamante cumpărate din Spania, pe care ar vrea să le vândă. Culmea, partea vătămată fusese la un moment dat proprietar al unui amanet și chiar avea un tester, cu care a verificat cele patru pietre de culoare verde-albăstrui, aparatul indicând că dimantele sunt veritabile. Mai departe, din ce a susținut partea vătămată, i-a trimis poze amicului său, întrebându-l dacă le vrea, și acesta i-ar fi spus că da, întrucât sunt veritabile, dar că nu poate ajunge, așa că ar putea să achite el suma necesară, urmând ca mai apoi să intre în posesia lor.
Suma negociată pentru așa-zisele diamante a fost de 35.000 de euro, din care partea vătămată a achitat 30.000 pe loc, urmând să achite diferența în câteva zile. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, însă în schimb partea vătămată avea să afle că pietrele nu erau chiar diamante, ci moissanite sintetice. Prima oară de la cel de-al doilea inculpat, pentru care cumpărase pietrele, și care la vederea acestora i-a spus că nu sunt cu adevărat diamante. De aici, și specialiștii de la amanet i-au spus același lucru. La cercetări, partea vătămată a arătat că vrea ca inculpații să îi achite 40.000 de euro – 30.000 euro banii plătiţi pe pietre, și 10.000 euro daune morale, dat fiind că, după acest incident, s-a ales cu un diabet.
Însă după judecată lucrurile au luat o altă întorsătură, mai ales că apărarea inculpatului care vânduse pietrele a fost aceea că partea vătămată le schimbase de fapt cu unele fără valoare:
„(…) instanța consideră că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că la data de 19.08.2019, în timp ce se afla la (…), local pe care îl administrează persoana vătămată (…), inculpatul (…) a indus în eroare pe persoana vătămată prezentându-i și vânzându-i patru pietre despre care a susţinut că sunt diamante veritabile, în timp ce acestea erau pietre fără valoare/ false. Este, într-adevăr, greu de crezut faptul că o persoană poate cumpăra de la alte persoane fizice pietre prețioase în valoare de zeci de mii de euro fără documente de proveniență și de autenticitate și fără a avea studii de specialitate în ceea ce privește pietrele prețioase, așa cum a susținut inculpatul (…). În același sens, este greu de crezut că o persoană, în speță inculpatul (…), renunță să mai facă demersuri concrete/ evidente/ substanțiale pentru a primi diferența de preț în suma deloc de neglijat de 5.000 euro de la persoana vătămată. Inculpatul a încercat să justifice această situație prin faptul că l-a sunat pe (…) pentru a obţine restul de 5.000 euro, dar acesta nu i-a răspuns, afirmaţie contrazisă atât de către persoana vătămată cât şi de listingul telefonic din studierea căruia rezultă că inculpatul (…) nu l-a sunat pe persoana vătămată.
Deși există contradicțiile și situațiile menționate mai sus, care ridică semne de întrebare cu privire la sinceritatea susținerilor inculpatului (…), instanța consideră că aceste contradicții nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul (…), iar orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului. (…) Instanța consideră astfel că din ansamblul materialul probator administrat în cauză nu rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul (…) a săvârşit infracțiunea de înşelăciune”.
Foto cu rol de prezentare, sursa: ganshoren.be
