* 3.000 de euro daune pentru clientul acestora, supus la tratamente degradante în închisoare
Statul Român a fost obligat să plătească unui vâncean suma de 3.000 de euro – daune morale, în cauza cunoscută generic drept Epure vs. România și în care reclamantul semnala că i-au fost încălcate drepturile conferite de articolul 3 CEDO, cu privire la tratamentele degradante în perioada detenției sale, începând cu data de 6 decembrie 2016 și până pe 16 iunie 2019. Succesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în favoarea reclamantului, acum în vârstă de 43 de ani, a fost repurtat de echipa de avocați vrânceni Matei Bratu și Livia Cristina Iliescu, care au dovedit că autoritățile române au eșuat în a implementa și a oferi o strategie terapeutică coerentă și corespunzătoare, capabilă să răspundă în mod adecvat necesităților medicale ale clientului.
Vrânceanul Culiță Epure a fost diagnosticat în 2005 ca persoană cu dizabilități mintale, suferind de epilepsie și cu capacitate de muncă redusă la 35% și, în ciuda stării sale de sănătate, în perioada detenției sale, nu a primit îngrijirea medicală adecvată, fapt care a condus la deteriorarea stării de sănătate, acesta ajungând de la o persoană cu grad de dizabilitate accentuat la grad grav de dizabilitate, cu necesitate de asistent personal.
Cazul a fost preluat în anul 2017 de avocatul Matei Bratu și finalizat de avocatul Livia Cristina Iliescu, prin răspunsul la observațiile Guvernului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat favorabil, condamnând statul român să plătească reclamantului suma de 3.000 euro, cu titlu de daune morale.
Din ce au detaliat avocații, din cauza alterării stării sale de sănătate, vrânceanul a ajuns să se autoagreseze (tăieturi la cap, brațe, gât, are crize de epilepsie, a înghițit o lamă, și-a înfipt un cui în cap), iar autoritățile responsabile au eșuat în a trata în mod corespunzător această situație. Și, chiar dacă vrânceanul a solicitat în repetate rânduri îngrijire medicală corespunzătoare, problema acestuia a fost tratată cu superficialitate.
Soluția CEDO nu a fost momentan tradusă în română, deoarece au trecut abia câteva zile de la pronunțare. Potrivit documentului, Statul Român trebuie să îi plătească reclamantului despăgubirile în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă. În acest moment, sentința a fost publicată în limba engleză, din motivare rezultând că reclamantul avea emis încă din 2006 un certificat de handicap, iar alte certificate au fost emise în 2012 și 2013, moment în care nu exista recomandarea necesității unui asistent de îngrijire personală. Abia după anii detenției s-a ajuns la o situație critică, iar în 2016, comisia care a examinat solicitantul în vederea eliberării certificatelor de handicap a recomandat acordarea acestuia cu ajutorul unui asistent de îngrijire personală.
„El se plânge că a fost deținut sub un regim de închisoare de maximă securitate, în ciuda stării sale de sănătate mintală și că îngrijirile medicale acordate nu erau adecvate, printre altele, pentru că nu fusese numit în permanență un asistent de îngrijire personală până la eliberarea sa la 16 iunie 2019. În perioada 4 octombrie 2016 – 7 august 2018 a fost ținut sub regimul penitenciarului de maximă siguranță în închisorile Focșani, Galați și Giurgiu.
În 2017, reclamantul a depus o cerere la Autoritatea Națională a Penitenciarelor, cerând să fie mutat din regimul penitenciarului de maximă securitate din închisoarea Focșani, despre care a argumentat că este inadecvat având în vedere dizabilitatea sa mintală. Un răspuns negativ a fost dat la 28 septembrie 2017. La 13 octombrie 2017, reclamantul a depus o cerere la judecătorul post-condamnare, cerând să fie plasat într-un regim de închisoare mai puțin sever. Judecătorul a respins această cerere la 18 octombrie 2017, menționând că, în timpul detenției sale, reclamantul a fost sancționat de cincizeci și opt de ori pentru diferite contravenții, ceea ce implica faptul că nu îndeplinea condițiile pentru a fi plasat sub un regim de închisoare mai puțin sever.
La o dată nespecificată în 2017, solicitantul a solicitat eliberarea condiționată. El a susținut că eliberarea sa era necesară având în vedere deteriorarea sănătății sale. Instanțele au considerat că, deși cerințele obiective pentru eliberarea condiționată – și anume timpul petrecut deja (două treimi din pedeapsa totală) – au fost îndeplinite, cerințele subiective, referitoare la comportamentul reclamantului care dovedesc reabilitarea sa nu au fost îndeplinite. În special, în perioada cuprinsă între 26 septembrie 2012 și 16 august 2017, reclamantul a fost sancționat de cincizeci și opt de ori, în principal din cauza autoagresiunii, a deteriorării bunurilor, a lovit un alt deținut și a fost lipsit de respect față de gardienii închisorii. Instanțele au considerat că o astfel de atitudine nu poate fi considerată drept o dovadă suficientă a faptului că reclamantul a înțeles pe deplin obiectivele sentinței sale.
În 2018, reclamantul și-a reiterat cererea de eliberare condiționată. Cererea sa a fost respinsă … Instanțele au menționat că, de la cererea sa anterioară, reclamantul a primit încă șaisprezece sancțiuni disciplinare, majoritatea ca răspuns la actele sale de autoagresiune. În plus, el nu a beneficiat de niciun sprijin familial. Au menționat, de asemenea, că reclamantul se afla într-o situație specială, fiind handicapat mental. Cu toate acestea, de-a lungul detenției sale nu a reușit să demonstreze că a fost reabilitat și că nu mai reprezenta un pericol pentru societate.
Curtea de apel a confirmat că starea sa de sănătate nu s-a îmbunătățit în timp ce a fost reținut. Dimpotrivă, se agravase. Cu toate acestea, eliberarea lui „implica un risc ridicat pentru valorile sociale, deoarece reclamantul avea tendința de a comite infracțiuni violente”. În plus, a considerat că actele de violență ale reclamantului au fost rezultatul stării inadecvate a sănătății sale mentale. S-a constatat că sancțiunile disciplinare au fost aplicate în legătură cu actele sale de auto-agresiune (tăieturi pe brațe, introducerea cuielor în cap, tăieturi la gât), care au avut loc după ce a fost examinat de o comisie medicală care a stabilit că are nevoie de un tratament medical continuu și de un asistent de îngrijire personală.
La 28 martie 2016, o comisie medicală a emis un certificat care atestă faptul că solicitantul a fost clasificat ca persoană cu dizabilitate mintală permanentă și severă din cauza stării sale (dizabilitate de gradul I). Comisia medicală i-a acordat reclamantului dreptul la un asistent de îngrijire personală. Un raport de anchetă socială emis la 15 martie 2017 de autoritățile locale de la locul de reședință al reclamantului, a menționat că reclamantul depindea de ceilalți pentru a comunica, fie direct (deoarece nu putea fi ușor înțeles de către cei care nu erau familiarizați cu el) sau prin mijloace de comunicare (deoarece nu a putut folosi singur telefonul). De asemenea, el depindea de ceilalți pentru a urma recomandările medicale pe care le-a primit. Raportul a menționat că era capabil să urmeze doar instrucțiuni simple pentru a fi executate la fața locului („atunci și acolo”).
Raportul menționat mai sus a fost invocat de autorități, care la 31 martie 2017 au emis un certificat similar cu cel anterior, confirmând dizabilitatea solicitantului și nevoia acestuia de asistență permanentă. Reclamantul a susținut că a depus mai multe cereri la autoritățile penitenciare începând cu septembrie 2016, în care a cerut să fie desemnat un asistent personal. În fiecare dintre cererile sale, el indicase numele co-deținutului pe care preferase să i se atribuie. El a declarat, printre altele, că, atunci când a primit un asistent personal diferit de cel pe care l-ar fi preferat, și-a tăiat gâtul și venele de pe mână sau s-a rănit în alte moduri.
El a indicat, de asemenea, că a fost lăsat de mai multe ori fără un asistent de îngrijire personală, atât când era în închisoare, cât și când era transferat la o altă instituție de detenție.
Reclamantul a susținut că, în timpul detenției, boala sa mentală s-a deteriorat, după cum a demonstrat faptul că a devenit progresiv dependent pe deplin de asistența unor terți, devenind grav invalidat până la sfârșitul detenției sale. El a argumentat, de asemenea, că răspunsurile autorităților la cererea sa de a fi plasat sub un alt regim de închisoare sau într-un spital care ar fi mai potrivit pentru starea sa mentală au fost respinse, în principal având în vedere numărul mare de sancțiuni disciplinare pe care le primise…, chiar dacă acele infracțiuni au avut loc tocmai din cauza incapacității sale de a se adapta condițiilor de închisoare în care fusese plasat.
Mai mult, el a susținut că impunerea repetată a unor sancțiuni disciplinare asupra unui deținut cu dizabilități mintale din cauza auto-vătămării în loc să încerce să prevină astfel de incidente oferindu-i îngrijirea adecvată. … autoritățile penitenciare au ignorat nevoia sa de asistent personal de îngrijire permanentă, care l-a lăsat nesupravegheat pentru mai multe perioade de timp. Acest lucru îl supusese unor situații de angoasă și umilitoare, ducând la automutilare și crize epileptice”, se arată în sentință.
