Ce s-a mai întâmplat cu puişorii de sticlete mici cât două nuci? În primul rând, în raiul pisicesc de aici, cea mai mare grijă a mea era să îi țin pe Nucă 1 şi Nucă 2 cât mai departe de miorlăitori. Zis şi făcut, până la secunda de „fatalitate-fatală” în care Dom’ Piti, prin nuş’ ce şmecherie, s-a strecurat în casă… O secundă, atât i-a trebuit, o singură secundă!!! Tragedie e puțin spus…. I-am smuls imediat puiuțul din gura mustăcioasă, dar era deja prea târziu….. offf… lacrimi şi pumni în pereți! Mai rău e că Piti nu înțelegea ce se întâmplă şi se învârtea în jurul meu plângând şi el, de mila mea probabil.
Eh… cu gândul că al doilea pui era deja în burta rotundă a motanului, m-am dus să strâng şervețelele pe care îi hrăneam, şiiiii… sub şervețele se ascunsese mototolul de Nucă 1 sau 2, că nu se ştie care dintre ei era!!! Minune, adevărată minune! Au urmat zilele în care Nucă a mâncat şi a crescut cât trei. Au urmat zilele în care a trebuit să ajung la oraş şi l-am luat pe microbuz cu mine, că nu puteam să risc şi să nu-l hrănesc din două în două ore. Au urmat zile în care începea să bată tare din aripioare când mă apropiam şi mă recunoştea. Şi a urmat, inevitabil, ziua când a trebuit să-l redau alor lui, acolo unde e normal şi drept să trăiască.
Şi după eliberare, au urmat orele în care nu voia să se desprindă de mine şi tot venea prin copaci, în vârful pinului, pe firele de telefon, oriunde treceam, plângând de foame probabil. Dar la un moment dat, s-a apropiat de el un sticlete adult, cel mic a început să se bucure dând tare din aripi şi într-o secundă s-au făcut nevăzuți amândoi, Nucă şi unul dintre părinții lui, am gândit eu…
Momentul eliberării a fost clipa în care am rupt din mine un noian de suflet adunat într-un ghem zgomotos cu aripi galbene.
Mihaela Trifan
