O istorie de mult uitată și acoperită de negura vremurilor, o poveste foarte interesantă despre Mănăstirea Poiana Mărului de la Jitia ne este adusă la lumină de profesorul Marian Găloiu de la Dumitrești. Dascălul dumitreștean, un scormonitor după istorie, legende și fapte de vitejie petrecute pe Valea Râmnicului, aduce astăzi în actualitate un moment important din istoria României și anume exilul lui Cezar Bolliac, fruntașul revoluției din 1848 și totodată poet protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român, la Mănăstirea Poiana Mărului.
Marian Găloiu a cules o serie de povestioare despre lăcașul de cult zidit cu secole în urmă de Vasile Cel Mare. În anul 1841, Cezar Bolliac, după cum scrie Ion Ghica în „Amintiri despre Gr. Alexandrescu” din „Scrisori către V. Alecsandri”, „mai norocit, e trimis să respire aer curat de munte la Poiana Mărului, unde un cucernic călugăr îi citește în toate diminețile moliftele sfântului Vasile. De aici va trimite epistola «La maior Voinescu II», profund marcată de un gigantesc al propriei persoane, ce se alătură unei întregi coloane de martiri ai lirei și gestului sfidător, sfârșiți, de multe ori, în mizerie. Modest și nu prea, își justifică stufosul preambul, prin comunicarea pedepsei sale politice și a ambientului natural și moral în care își duce canonul: Prea lungii astă scrisoare. Vrând să-ți spun ce am pățit/ Din cauza ciocoimii; vrând să-ți spun că-s surghiunit/ În Camceatka României, într-o hoardă d-otentoți,/ Într-o capiște druidă, unde cer să vezi nu poți,/ Åž-unde Teutates s-aude prin copaci bătrâni zbierând,/ Primind ritul cel de groază de la eremiți turbând,/ Unde oameni pitagorici zac pe tabernaculi beți,/ Unde șoimul și vulturul se scaldă vara în nămeți”.
Potrivit lui Marian Găloiu, scriitorul buzoian Dumitru Ion Dincă i-a refăcut itinerariul lui Bolliac: „Se vede că exilul din zona Râmnicului Sărat nu atât că l-a marcat pe Bolliac, cât i-a alimentat «orgoliul» de martir al neamului. Supralicitează după cum crede de cuviință și după…necesități. Când nouă luni, când șapte (durata surghiunului, n.a.). Important este că după momentul Poiana Mărului spiritul de dreptate răbufnește în el vijelios”.
Tot aici, la Poiana Mărului, s-a inspirat și pentru poezia „Schitul”, din care redăm câteva versuri: „Nimic nu îi conduce spre templul înnegrit,/ Nimic decât o lampă ce parcă licurează/ În fundul monastirii, precum ne luminează/ O rază de speranță când sufletu-i mâhnit”. Într-o scrisoare trimisă domnitorului Grigore Ghica, Bolliac își cere iertare. „Împins de demonul scrisului, am greșit și eu și mă rog să mă iertați”, de unde ar rezulta că ceva din moliftele Sf. Vasile și-au făcut efectul asupra tânărului scriitor.
Ca în urmă cu aproape 200 de ani, și azi clopotul cel mare își trimite glasul printre brazii seculari, iar ecoul atâtor zeci de voci ale culturii române se pierde undeva în pâraiele neumblate ale Văii Râmnicului. Privești în trecut și nu-ți vine să crezi că aici, în fața ta, Regele Carol I a stat la masă, lăsându-și doar amintirea scrisă într-un caiet prăfuit. Vremurile s-au schimbat, iar azi, puțină lume ar mai privi în urmă, mulți dintre cei ce vizitează zona necunoscându-i nici pe departe trecutul.
De remarcat este faptul că tot legat de această zonă, profesorul Găloiu face câteva referiri destul de importante și anume despre izvorul cu apă minerală din marginea poienii, despre care nu mai știe nimeni. La începutul secolului XX, apele minerale din zona Jitia – Poiana Mărului au făcut obiectul unui studiu de către Institutul de Chimie din Iași. Concluziile analizelor sunt clare și ar trebui studiate de cei cu putere de decizie din ziua de azi.
Cândva erau exploatate și oamenii mai veneau aici la recomandarea medicilor, dar azi nici măcar locul unde au fost nu se mai cunoaște. Ignoranța, indolența sau ambele la un loc și-au făcut simțite prezența în cei cincizeci de ani de comunism.
