Mi-a spus, cu ceva mai bine de jumătate de an în urmă: vezi, nu am nimic, sunt sănătos la cap, nu mă doare mai nimic, doar că mi s-au uzat piesele, și nu găsesc să le schimb!
După aceea, în crucea unei zile de vară, când curgea soarele din cer, l-am întâlnit pe o bancă de lângă biserica din centru. Venea de undeva – totdeauna venea de undeva, ori se ducea undeva, cât era ziua de lungă, iar atunci când nu-i ajungea ziua, se ducea și venea și noaptea, până pe la zece, unsprezece. „De ce tot umbli, nene, la ora asta prin târg?” „Să nu mă găsească acasă!”. Åžtiam amândoi cine să nu-l găsească, avea o vârstă la care, cu umorul lui, își permitea să glumească depre final. Marele final! De fapt umbla prin târg pentru că-i plăcea, îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, și-i făcea bine! Avea un dar extraordinar de a-l face pe om să-i asculte poveștile de viață. Era foarte bogat în povești de viață!
Fusese, în viață lui, ultima dată, slujbaș la stat. Poștaș. Așa l-am văzut mai întâi. Prin anii 80 ai secolului și mileniului trecute, să fi avut vreo 70 de ani, într-un concurs de marș al poștașilor. Era pe pista stadionului Milcovul, în pauza unui meci de fotbal, cu tribunele pline, 6-7 mii de oameni care îl încurajau. Se întrecea cu muuult mai tinerii săi colegi de muncă și de concurs. De fapt se întrecea cu sine într-o cursă începută, de demult, tare de demult, în Mareșnița, un sat din Basarabia, de pe malul celălalt al Prutului, continuată cu o muncă la căile ferate, o scurtă participare la război, până când rușii ne-au luat Basarabia și Bucovina, apoi, în lungul drum al bejeniei, de acasă care nu a mai fost a lui niciodată, până prin Vîlcea, apoi, într-un sat din munții Buzăului, unde fratele lui era jandarm, și unde a făcut cărăușie cu căruța cu cai în satele din zonă ori mai spre câmpie, și, în sfârșit, cu munca la Poștă la Focșani.
„Ce te ține așa vioi, nea Ionică?” îl întrebam când venea, des, pe la redacția Milcovului, unde i-am publicat multe texte despre lumea – cea mică și cea mare – cu care era mereu în legătură. „Ce să mă țină, echilibrul în toate și umblatul. Am mers cât dumneata doar poți să-ți imaginezi”.
I-au umblat nu doar picioarele, ci și mintea. Pe la după 70 de ani era elev de liceu, la Economic, unde se înscrisese ca să-i arate băiatului său că, dacă vrei, poți! Dacă aveai timp, sau dacă nu aveai timp, el avea mereu ceva să-ți povestească. A mers pe jos cât a fost poștaș și a rămas cu bunul obicei până când i s-au uzat piesele cele mai importante. A gândit lucid, rotund, până la final. L-am ajutat să-și scrie povestea vieții lui, într-o lucrare terminată când avea 100 de ani, având ca sursă un jurnal pe care-l ținuse timp de 60 de ani. La aproape 103 ani, mai vroia să scrie o carte. De fapt să dicteze cuiva ce să scrie pentru că pe el nu-l mai ajutau mâinile. Se uzaseră și ele, cumva, de nu mai putea să scrie!
Într-o zi, l-au lăsat cele mai importante piese și nu a mai fost nimic de făcut. Iar nea Ionică Lungu și-a încheiat cursa aici, pe pământ. Dacă și pe acolo unde a plecat va fi cum să meargă pe jos, cu siguranță că va continua acolo ce a oprit aici.
N.R. Ion Lungu va fi înmormântat vineri la Cimitirul Nordic din Focșani.
