Știți ce nu înțeleg? Ce s-a întâmplat cu țara asta. Ce s-a întâmplat cu poporul ăsta. Cum a fost posibil ca între anii 1937 – 1939 să fie gata clădirea Cercului Militar din Focșani, iar în zilele noastre să nu fim în stare nici măcar o stradă s-o terminăm într-un timp atât de scurt. Cum a fost posibil ca o asemenea clădire să fie ridicată din DONAÈšIILE ofițerilor? Cum de se construia atât de frumos, de trainic, cu atâta atenție la detalii, iar în zilele noastre vedem aproape numai kitschuri, hale industriale pe post de clădiri publice sau private? Din ce au fost plămădiți în urmă cu numai 80-90 de ani oamenii acestor locuri și ce mutație s-a produs de ne-am schimbat atât de rău?
Îmi amintesc că am citit un text scris de domnul Dîrdală de la Arhivele Naționale Vrancea, pe care l-am publicat în ziarul nostru, în care povestea despre reconstrucția satului Mărăști, după ce acesta fusese ras de pe fața pământului în timpul Primului Război Mondial. Societatea Mărăști, din care făceau parte toți ostașii trupelor și serviciile Armatei a II-a, care a dat bătălia în acea zonă, a făcut apel la armată, ca fiecare soldat și ofițer să contribuie cu o cotizație lunară, să fie fonduri strânse prin organizarea de conferințe, serbări, șezători, liste de loterie, subvențiile să fie acordate de diferite ministere, ajutoare date de diferite instituții financiar-bancare și industriale, precum și contribuții venite din orice parte a neamului românesc. „Iată ce-și propunea societatea Mărăști să facă în satul cu același nume, ceea ce în mare parte a și reușit: să aducă apa în sat pe toate străzile și să facă cișmele dese, de la care pot lua toți locuitorii, să facă o fabrică de cărămidă la Gogoiu pentru a avea în apropiere materialele necesare operei de construcție a satului și a mausoleului, să prelungească îngusta cale ferată Tișița până în sat spre înlesnirea aducerii celor trebuincioase la edificiile avute în vedere, să ridice biserică și școală din sat, să împrejmuiască toate mormintele eroilor de la Mărăști și să le întrețină corespunzător, să construiască o șosea între Răcoasa și Mărăști, să construiască pentru fiecare locuitor al satului câte o casă model, începând cu cei mai nevoiași localnici, să canalizeze satul, făcându-l un sat model, să organizeze în sat un muzeu național, care să cuprindă tot ce privește războiul nostru pentru întregirea neamului, să facă la marginea satului jgheaburi din beton armat cu robinete, pentru ca atunci când se întorc vitele de la pășune să fie adăpate la marginea satului spre a nu face murdărie pe străzi, să strângă într-un singur cimitir mare toți eroii îngropați pe diferite dealuri și văi, spre a putea să li se îngrijească mai bine mormintele, să transforme Mărăști într-un loc de pelerinaj al neamului românesc, spre a servi de exemplu generațiilor viitoare etc. Iată și rezultatele: Câțiva ani mai târziu, în 1924, după cum relatează o publicație a acelor timpuri, cel ce intră în satul Mărăști putea vedea opera frumoasă înfăptuită aici de Societatea Mărăști, șosele bine întreținute și tot satul bine orânduit, sistematizat, pe dreapta și stânga șoselei principale, case de diverse forme moldovenești, făcute din cărămidă, cu largi ceardacuri în față, cu ferestre mari, iar de jur împrejur grădinițe pline cu flori. Spre centrul satului, ochii erau furați de frumoasa biserică a cărei piatră fundamentală a fost pusă de Societatea Mărăști în 1928, în prezența reginei Maria, a prințului Nicolae și a mareșalului Averescu. (…) După toate informațiile, Societatea Mărăști a cheltuit pentru construirea acestor lucrări și instalațiuni aproape 20 de milioane de lei, adunați de la diferite serbări, chete, donațiuni și cotizațiuni”, relata anul trecut Florin Marian Dîrdală.
În numai câțiva ani, de la ultimul soldat până la primul ofițer, dar și românii care nu intrau în rândul armatei, au reușit să strângă banii necesari și să reconstruiască UN SAT ÎNTREG. Ce minune ar trebui să se întâmple în România zilelor noastre ca să ajungem la o asemenea performanță? Ce mutație ar trebui să se producă în sens invers, astfel încât să trăim din nou cu acele valori ce însemnau compasiune, cinste, respect, onoare, civism, caritate… Văd în timpurile pe care le trăim un egoism ce nu pare totuși să-și tragă seva din trunchiul acestui neam, o lipsă de respect și o nepăsare pentru trecut, prezent și viitor ce par totuși să se fi născut din somnul recent al națiunii și al rațiunii. E adevărat, am fost sub aproape jumătate de secol de comunism, dar atâtea alte popoare au fost și totuși noi parcă nu ne mai revenim.
Colonel (r) Eugen Anghel, șeful Cercului Militar Focșani, spunea că e atât de bine construită Casa Armatei, încât atunci când a fost nevoie de câteva intervenții care au presupus niște găuri în beton, ori s-au rupt rotopercutoarele ori s-a renunțat la idee. Nici nu s-a sinchisit la cutremurele mari. Dar acum, încet încet, gloria Cercului Militar pălește și cei care îl administrează speră la posibilitatea ca Ministerul Apărării Naționale să poată accesa fonduri europene pentru renovarea clădirii, unde sunt infiltrații de apă, unde mobilierul e vechi, unde varul s-a scorojit… Vă dați seama? Între 1937 și 1939 s-a construit toată clădirea din donațiile militarilor. Iar acum, în 2016, Armata nu are bani nici pentru reparații, fie ele capitale. Speră la fonduri europene… Doamne, că rău am ajuns…. Nu că ar fi rău să accesăm fondurile astea, dimpotrivă. Dar cum de am ajuns atât de săraci în numai 80 de ani?
„Primul cerc al ofițerilor din Focșani s-a înființat în 1905 și a funcționat într-o clădire a Tribunalului Vrancea, mai exact Curtea de Casație a județului Vrancea, până în anul 1937, când acea clădire a fost demolată, iar pe locul ei a început construirea Cercului militar al ofițerilor din Focșani. Construcția a început odată cu lucrările la Universitatea Națională de Apărare, Academia Militară de la București, și s-au terminat tot odată cu cele de la Academie, adică în 1939. Clădirea a fost construită în exclusivitate din donațiile ofițerilor din garnizoană. Funcționa ca un centru de cultură a ofițerilor din garnizoană, de recreere a familiilor acestora, un centru în care se făceau conferințe despre patriotism, despre Primul Război Mondial, pentru că cei care luptaseră atunci, participaseră cu bani la construcția Cercului Militar. În ianuarie 1945, Cercul Militar Focșani este rechiziționat de armata sovietică și funcționează ca și Casă a Armatei a ofițerilor sovietici până în 1958, când trupele sovietice s-au retras din România. După acest an, Cercul Militar și-a reluat vechile tradiții devenind de data aceasta Cerc Militar al tuturor cadrelor militare din Garnizoana Focșani, ofițeri și subofițeri. De-a lungul anilor, în cercul militar Focșani au debutat mari talente ale vieții cultural artistice a României, printre care Mioara Manea și Carla Mușat, prim soliste ale Operetei București, foarte mulți actori care joacă pe scenele diferitelor teatre din România, copii care au ajuns mari interpreți de vioară, de pian. Cercul Militar Focșani continuă activități în primul rând legate de cultură, conferințe științifice, în condițiile în care pentru cultură în România se face extraordinar de puțin. Au fost date casete cu spectacolele Cercului Militar, organizate de profesorul Mircea Grosu, și pentru militarii noștri din teatrele de operațiuni: Bosnia, Afganistan, Irak. Mulți aveau copiii care cântau pentru ei la mii de kilometri distanță. Ne bucurăm că din ce în ce mai mulți copii și adolescenți, de la școlile vrâncene, vin cu plăcere la activitățile Cercului Militar”, ne-a spus colonel (r) Eugen Anghel, șeful Cercului Militar Focșani.
Alături ne-a fost și locotenent colonel Vasile Roman, de la Brigada 282 Infanterie Mecanizată Unirea Principatelor Focșani. „Am realizat un parteneriat cu Corul Pastorala și Ansamblul Folcloric Èšara Vrancei, iar pe final de an am avut două concerte susținute de Pastorala aici. În luna noiembrie, au fost alături de big band-ul muzicii militare la Sala Balada, de Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații, și s-au cântat cântece patriotice. Anul acesta vrem să continuăm proiectul, vrem să ne adresăm tinerilor”, a precizat lt.col. Vasile Roman. Nunți nu prea se mai fac, pentru că oamenii preferă acum regimul all-inclusive: și locația și mâncarea și chelnerii și formația și foto-video și gheața carbonică și drona și porumbeii… Nu doar o sală cu tavan înalt, coloane, acustică și istorie…
Locotenent colonel Vasile Roman ne-a povestit despre balurile ofițerilor și despre încercarea de reluare a acestora. A fost de ajuns pentru mine ca să-mi imaginez doamne și domnișoare în rochii de epocă, cu evantaie din pene și coafuri complicate, bijuterii scumpe și parfumuri pariziene, domni ofițeri galanți, cu cizme lungi din piele, uniforme cusute cu fir de aur și epoleți. O, tempora… Imaginația mi-a fost ajutată de faptul că sala mare din Casa Armatei era goală, fiind în pregătire pentru dineul oficial ce urma să fie dat în onoarea invitaților de la manifestările din 24 ianuarie.
Înainte de ruși și de comuniști, în sala mare orchestra stătea sus, deasupra intrării, iar muzica se auzea extraordinar, acustica fiind foarte bună. „A fost fosă de orchestră, dar în jurul anilor 1960, după ce au plecat rușii, s-a construit un perete și de acolo se proiectau filme, încăperea devenind sală de proiecție a Cercului Militar. În fiecare săptămână, la Cercul Militar Focșani se dădeau filme care nu rulau nici în Focșani. Se schimbau filmele săptămânal, era un lucru extraordinar”, ne-a mai spus colonel (r) Eugen Anghel.
La etaj, e biblioteca Cercului Militar, cu rafturi pline de cărți despre istoria Armatei, a marilor conflagrații mondiale, dar și beletristică. De ea îngrijește domnul profesor Mircea Grosu, pe care l-am găsit în spatele unei uși pe care scria Grupul Andantino. Un puști se chinuia la pian cu „Fur Elise”. Cărți erau și acolo și o atmosferă de vremuri vechi, când muzica răsuna din instrumente, nu din computere, când se trimiteau scrisori, nu mesaje pe WhatsApp, când timpul mai avea răbdare… Și oamenii la fel.
La demisol este o sală mai mică, unde sunt organizate tot felul de întâlniri. Tot la demisol l-am întâlnit pe lt. col. Aurelian Chelaru, șeful Biroului de Informare – Recrutare. Un tânăr și o tânără doreau informații despre o carieră în Armată. Ne-am apucat să discutăm despre rolul armatei și statutul nostru de țară purtătoare de scut antirachetă. Domnul lt. col. Aurelian Chelaru spune că ne e bine. Cine sunt eu să-l contrazic? Și totuși, întâlnirea noastră scurtă s-a încheiat cu vorbele colonelului Anghel: „Un laureat Nobel a fost întrebat cum va fi cel de-al Treilea Război Mondial. A răspuns: nu știu cum va fi al treilea, dar al patrulea sigur va fi cu arcuri și săgeți”.
Am ieșit pe terasa Casei Armatei. Cândva, ofițeri cu mănuși albe închinau pahare cu șampanie scumpă în cinstea trecutelor și viitoarelor victorii.
