În urmă cu mai bine de jumătate de secol, oameni din comunele Vrancei, ba chiar și din județele învecinate, veneau să-și trateze reumatismul, bolile de plămâni și afecțiunile ginecologice cu apele sărate ce izvorăsc și astăzi din munții comunei Jitia. Bătrânii locului încă își amintesc de căzile din lemn umplute cu apa Pârâului Sărat, apă ce era încălzită cu bolovani încinși în foc, direct pe prund, de Maria lui Apostu, cea căreia i se spunea „băieșița”. Prin anii 72, când căzile au fost distruse, oamenii locului au pus stavile și au făcut ei înșiși un fel de lac, tânjind după calitățile tămăduitoare ale apelor sărate. Astăzi, când nimic din toate acestea nu mai există, doar pârâul, la fel de sărat ca întotdeauna, se încăpățînează să curgă prin albia sa de o frumusețe ireală, și să se ducă pe… „apa sâmbetei”, bătând obrazul celor care ar fi putut și încă ar mai putea să-i transforme apa într-o atracție turistico-balneoclimaterică cum nu mai există în țară! Citiți, în continuare, despre neprețuita, dar ignorata comoară sărată a Jitiei, care în alte state civilizate ale lumii ar produce nu doar vindecare și relaxare, ci și mulți bani pentru comunitatea care ar ști s-o folosească! Astăzi, de izvorul acestui pârâu prea puțină lume mai știe. În schimb, sătenii folosesc din plin saramura ce izvorăște direct din dealul ce urcă spre satul numit chiar așa, Dealul Sării, la murături, dar și la conservarea brânzei.
Prețioasa comoară ce izvorăște la propriu din munții ce adună între ei comuna Jitia, și nefructificată din vremuri străvechi, este poate una dintre cele mai bune dovezi ale faptului că pe lumea asta, cu adevărat, „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”! Apa, considerată prin ea însăși o bogăție, are, acolo, o valoare înmiită! Cum s-ar zice, apa de la Jitia e la fel de prețioasă ca… sarea în bucate pentru oasele chinuite de reumatisme și alte boli cărora le găsim alinare prin tot felul de stațiuni balneoclimaterice din țară, în loc să profităm chiar aici, la noi acasă, de beneficiile ei!
Dacă străbunii locului au avut inspirația și înțelepciunea de a folosi neprețuitele avantaje ale apelor sărate ce izvorăsc în munții din comuna lor, încropindu-și o mini-stațiune rudimentară, noi, urmașii lor, lăsăm să curgă pe „apa sâmbetei” toate mineralele despre care un medic renumit al vremilor a spus că pot fi comparate cu cele de la Cauterets, din Franța. Un sătuc care, după ce în secolul al 16-lea a devenit cunoscut pentru proprietățile curative ale izvoarelor sale termale, care sunt deosebit de potrivite pentru tratarea afecțiunilor ORL și bolilor reumatice, s-a dezvoltat într-un loc de întâlnire îndrăgit de elite. Nu doar numeroși reprezentanți ai caselor regale europene au ales Cauterets ca destinație. Mulți scriitori celebri, precum Chateaubriand, Victor Hugo, Baudelaire sau Flaubert au venit aici pentru a profita de puterea vindecătoare a apei sănătoase și pentru a admira peisajul sălbatic și fascinant din Pirineii Centrali.
Așa ceva avem și noi, la doi pași! Și ape vindecătoare, și peisaj fascinant! La Jitia, acolo unde apele sărate, termale, izvorăsc și curg la nesfârșit în albiile lor, oferindu-ni-se gratis, doar-doar s-o învrednici cineva să le folosească, să le prețuiască, să le adune, să le cumințească într-un lac, de exemplu, și să transforme, astfel, comuna vrânceană într-o stațiune căreia să-i meargă buhul!
Izvoarele cu… saramură pentru murături!
Aventura noastră a pornit de la dârele albe ce brăzdează dealurile care se înalță în imediata apropiere a drumului național ce duce spre Jitia, chiar la intrarea în comună. Am tras pe dreapta și am luat-o la pas pe făgașul lor, curioși să vedem de unde izvorăște apa care îmbracă, în curgerea ei, totul în alb. Dar, cu excepția unui singur izvor captat rudimentar de oamenii locului, cu o țeavă de plastic, ai impresia că apa iese prin fire invizibile, de peste tot. În zonele respective, fiecare piatră, fiecare firicel de iarbă, fiecare frunză sunt îmbrăcate în pojghițe albe de sare. Din adâncul pământului apa sărată curge nestingherită, irosindu-se în drumul ei inutil ce traversează șoseaua, taie islazul și se varsă în râul Râmnic.
Totuși, oamenii zonei folosesc de ani de zile saramura gata făcută ce iese din munții lor. Nu puțini sunt cei care, la vremea toamnei, vin cu bidoane și canistre să ia apă sărată direct de la izvor, ca să-și pună murăturile. „Când eram eu copil”, povestește Ion G. Borcăiaș, de 68 de ani, locuitor dintotdeauna al Jitiei, „tot malul era alb, dar nu ieșea apă. Numai sare! Se ducea mama și lua coajă de aia de sare, o punea la uscat, după aia o pisa cu pietroiu și făcea sare de bucătărie. Și noi, copiii, ne duceam și scoteam sare, pentru animale, dintr-o gaură care era tot pe acolo. Izvorul a apărut târziu în zona asta, prin anii 1972 cred. Zemuia pământul, dar nu-i dădea nimeni importanță, până când s-a făcut izvor”, își amintește omul.
Iar soția lui, Ilinca, de 63 de ani, spune că de ani de zile pune murăturile cu saramura naturală de la izvorul de pe deal. „Pentru murături, la o găleată de 10 litri, pun un kilogram și-o litră (250 de mililitri – n.r.). Saramura de la izvor este foarte, foarte concentrată. Este foarte bună, niciodată nu s-au stricat murăturile. Dar toamna vin aici de prin toate satele ca să ia saramură pentru murături, pentru varză… Vin și ciobani și alții care pun cașul la sare… A venit odată cineva care a zis că ia ca să pună ciupercile la saramură”, a spus femeia. „Și este bună și să stropești fânul pentru animale. Dai cu saramură peste fân, îl stropești înainte de a-l da să-l mănânce, este foarte bun pentru ele”, a completat soțul acesteia.
Aproape de-odată, amândoi au spus, însă, că dincolo de saramura de la izvorul apropiat de casa lor, mult mai important ar fi ca autoritățile sau cine știe, vreun om cu bani, să capteze apele Pârâului Sărat și să facă în Jitia o stațiune balneoclimaterică. „Că pe vremuri era ceva, ne duceam într-un loc, între Schitul Poiana Mărului și Dealu Sării, făceam baie la Pârâul Sărat. Dacă cineva ar face o stațiune aici, vă dați seama cât de mult s-ar dezvolta zona! Că e păcat de apele astea cu atâtea minerale, alții ar da orice să le aibă, în timp ce noi…”, a spus Ion Borcăiaș, stârnindu-ne curiozitatea.
Despre apele vindecătoare, căzile din lemn și băieșiță
O vizită la fostul primar al Jitiei, octogenarul Nicolae Noapteș, s-a dovedit a fi cea mai inspirată idee pentru deslușirea miracolelor sărate ale comunei. Acesta, împreună cu soția sa, Smaranda, nu doar că ne-a povestit, la o bucată delicioasă de fagure și-un pahar de apă rece, întreaga istorie a băilor termale ce-au funcționat odată în comună, ci ne-a fost și călăuză către izvorul Pârâului Sărat – comoară inestimabilă a Jitiei! „Mereu mi-am dorit ca aici să funcționeze din nou băile sărate, am tot făcut demersuri de-a lungul timpului, dar nu s-a făcut nimic… Dealu Sării e așezat realmente pe un munte de sare. E o sare mai închisă la culoare, mai muntoasă… Dacă ar fi exploatată ar fi foarte bine… Cât privește izvoarele, noi avem aici mai multe, și cu apă sărată, dar și sulfuroasă, s-au luat probe din ele și s-au constatat că au calități extraordinare! Au fost descrise într-o carte, se numea «Indicații terapeutice privind apele minerale din RPR (Republica Populară Română – n.r.)», am căutat această carte, dar nu am mai găsit-o. În ea erau menționate izvoarele Pârâului Sărat, Nucu Stanciului din Dealu Sării… Acolo a mai fost o baie, dar oamenii n-au păstrat-o… În carte mai este menționat izvorul de «La Pică», tot din Dealu Sării și cel de «La Radu Săraru», unde iar se făcea baie. Astea erau izvoarele sărate de la noi din Jitia, descrise ca fiind foarte recomandate pentru afecțiuni reumatismale și ginecologice…”, și-a început povestea Nicolae Noapteș.
Pe vremuri, adică acum vreo 50 de ani în urmă – „că 30 de ani am fost secretar la primărie și încă vreo 12 primar, și-mi amintesc foarte bine”, în locul pe care sătenii din Jitia îl numesc „peste gârlă” și unde acum sunt construite case, funcționau băile cu apă sărată, adusă din Pârâul Sărat. „Erau construite de oamenii de peste gârlă: niște căbănuțe în care erau căzi din lemn în care se punea apa, care se încălzea cu piatră arsă. Se făcea foc pe prundul gârlei și se ardeau bolovani, după care bolovanul încins era pus direct în cadă și încălzea apa. Era o persoană care avea grijă de toate acestea, Maria lui Apostu, i se spunea băieșița”, a povestit, cu nostalgie, fostul primar, în timp ce soția lui l-a completat, povestind că au fost vremuri în care aceste băile cu apă sărată erau suprasolicitate. „Erau parcă vreo patru căzi, iar lumea venea nu doar de la noi de aici, ci și din împrejurimi. Unii erau aduși cu căruța și când plecau, plecau pe picioare. Am făcut și noi băi acolo, chiar dacă eram tineri la vremea respectivă. Ieșeai din cadă cu o pojghiță albă pe tine, te strângea pielea din cauza sării. Băieșița zicea că tre să stăm 20 de minute la sudație, și uite așa curgeau transpirațiile de-ți ieșeau toate bolile!”, a spus Smaranda Noapteș.
Calitățile binefăcătoare ale apelor Jitiei, certificate de analize
Fostul primar Nicolae Noapteș a relatat că s-a străduit de-a lungul vremilor să demonstreze și să atragă atenția oamenilor și autorităților timpurilor asupra comorii reprezentate de apele Jitiei. Astfel, a făcut cercetări arhivistice, iar rezultatul acestora le-a prezentat în unele numere ale revistei comunei. Aflăm, astfel, că în urmă cu mulți, mulți ani, „dl. dr. Vasile Buțureanu, dr. în chimie, de la Facultatea din Paris, profesor la Facultatea din Iași și director al laboratorului de Chimie, a vizitat zile întregi comunele Jitia, Bisoca și Cîineni, însoțit de dl. dr. V. Negrescu, primar al Județului (Râmnicu Sărat în acele vremuri – n.r.). Domnia sa a analizat apele minerale din aceste comune, în urma autorizației date de Prefectură. Din cele aflate în urma analizelor, s-a constatat că apele din Jitia convine perfect pentru instalarea unei stațiuni balneare, mai ales că această localitate are o mare altitudine și e ferită de orice curent, încât după părerea medicului primar al județului, Valerian Negrescu, ar putea conveni admirabil și ca stațiune climaterică pentru oamenii atacați la plămâni. Se știe că tratamentul care s-a arătat cel mai eficace pentru combaterea acestei teribile boli, sunt stațiunile înalte. La altitudinea de care se bucură comuna Jitia, mai putem adăuga că posedă și ape ușor sulfurate la Schitul Poiana Mărului, care pot fi comparate cu cele de la Cauterets din Franța, să servească ca stațiune atât balneară cât și climaterică. Prin aceste localități dl. dr. chimist a constatat și existența de cărbune de pământ, diverse minerale și mai cu seamă și dealuri întregi salinifere care nu sunt exploatate”, a scris fostul primar. Apoi, sunt detaliate rezultatele analizelor făcute de doctorul chimist Buțureanu, la scurt timp după ce a vizitat aceste regiuni și pe care le puteți citi răsfoind Galeria Foto a acestui reportaj.
În orice caz, în respectivul număr al revistei Jitiei se mai precizează că „din aceste rezultate se poate vedea că atât apa minerală de la Jitia cât și cea de la Poiana Mărului fac parte din grupa apelor clorurate, sodice sulfurate, conținând și brom și iod. Prezența sulfatului de calciu în mare cantitate se explică prin natura terenului bogat în gips din care ies acestea. Aplicațiunile lor sub formă de băi se recomandă acolo unde este nevoie de acționarea clorurei de sodiu, adică în afecțiunile tuberculoase, mai ales la copii, și la sifilisul grav. De asemenea, prin prezența hidrogenului sulfurat, aceste ape pot servi contra reumatismului cronic, afecțiunile sistemului nervos, iritațiunilor cronice a mucoaselor nasului, traheelor, bronhilor etc. Sperăm că vom avea în Jitia în curând un stabiliment balenar și că lumea din județ și din județele învecinate vor veni mult timp, mai ales în timpul verii ca să-și capete sănătatea”, mai scrie în materialul pus la dispoziția noastră de fostul primar Noapteș, în care a mai precizat că toate articolele din care a extras informațiile respective sunt „din cele scrise de inspectorul școlar G.P. Ciocănel, revizor școlar în 1894 la școlile din Râmnicu Sărat și care era un neobosit cadru didactic”.
„Apa este atât de sărată încât plutești”
Prin anii 1972, împrejurările vremilor au făcut ca băile să fie distruse. Nimic n-a mai rămas nici din căbănuțe, nici din căzi… Smaranda Noapteș își amintește însă că lumea tânjea după binefacerile îmbăierii în apa sărată și atunci, soțul ei cu încă câteva persoane au pus stavile pe firul pârâului și au reușit să facă un lac micuț în care au continuat să se îmbăieze. „Era acum vreo 30 de ani. Apa era atât de sărată încât pluteam în ea… Am înaintat de-a lungul timpului o mulțime de propuneri autorităților superioare pentru înființarea unei stațiuni aici. Degeaba. Am arătat că apelor le-au fost făcute analize care demonstrează că apele noastre pot fi comparate cu cele din Cauterets, Franța… Dar nu s-a mai făcut nimic. Ar fi extraordinar ca cineva să vrea să investească într-o stațiune aici, mai ales că izvorul Pârâului Sărat este pe terenul primăriei, iar apele, în ziua de azi pot fi aduse aerian, prin conducte de plastic care rezistă la apă sărată”, a spus fostul primar al Jitiei, Nicolae Noapteș, care, pentru că am dorit atât de mult să mergem să vedem cu ochii noștri unde este izvorul apei atât de prețioase a Pârâului Sărat, a devenit cu bucurie călăuza noastră.
Prin pădurea seculară, spre izvorul Pârâului Sărat
Nicio clipă nu ne-am închipuit că drumul către izvorul Pârâului Sărat ne va putea dezvălui peisaje rupte din alte lumi, lumi pe care poate le-am mai văzut doar prin documentarele transmise la televizor. Imagini de-a dreptul fantastice, de-o frumusețe ireală, și nu pentru n-am mai mers printr-o pădure, nu pentru că nu ne-am mai fi afundat picioarele până la genunchi în covorul de frunze de pe jos, nu pentru că n-am mai fi văzut cerul dantelat deasupra noastră în ochiuri alb-bleu, rimelate discret de crengile copacilor… Ci pentru că odată ce o iei pe jos prin pădurea-mamă a izvorului Pârâului Sărat, te simți pur și simplu îmbrăcat cumva, în liniște… Dar în liniștea aceea de dinaintea furtunii prevestită doar de câte o adiere bruscă, de-un trosnet viu al vreunei crenguțe rupte, de geamătul insinuat prin freamătul înalt al brazilor, molizilor, mestecenilor și a altor copaci, paznici strașnici ai atâtor vremuri… „Am greșit drumul…”, a spus dintr-o dată călăuza noastră, Nicolae Noapteș, când terenul a devenit tot mai accidentat. Atât de accidentat încât doar elasticitatea copacilor tineri, rezistența lor sănătoasă și exemplul incredibil al omului, care la 84 de ani are un curaj și-o condiție fizică de invidiat, ne-a salvat de la rostogolirea, prăbușirea efectivă, fizică în gol!
Însă ce splendoare ni s-a dezvăluit înaintea ochilor, după ce am coborât cu bine cei câțiva metri abrupți, ne-a făcut să uităm tot efortul, tăindu-ne pur și simplu respirația! Ajunsesem direct pe albia șuvoiului de apă sărată ce șerpuia, sclipea, sărea, se liniștea pentru ca apoi s-o ia mereu și mereu la vale vesel, printre feliile de stânci de-un cenușiu-albăstrui pe care nu l-am mai întâlnit în nicio altă parte! Și toate astea într-o tăietură nu mai lată de vreo doi-trei metri, înaltă de câteva zeci, umbroasă și… înșelător răcoroasă… Pentru că acolo, deși ești tentat să te apleci spre firul apei, să-ți adâncești mâinile în ea și să o sorbi din căușul palmelor, nu poți! Nu poți, pentru că apa este ocnă de sărată!
Așa că înghiți în sec și oricât de încălzit și însetat ai fi, îți iei din nou picioarele la spinare și urci, urci, urci pășind pe feliile alunecoase de stâncă vineție, mereu în sensul invers curgerii pârâului, până când ajungi la un brad gros, suferind, cu rădăcinile sinistru scoase din pământ, căzut direct peste firul apei. Și crezi că drumul s-a sfârșit, că mai mult și mai departe nu se poate când de fapt, tocmai acolo, cu un gest victorios, călăuza noastră ne arată „izvorul! Uitați-vă cât de gros e șuvoiul care curge din el! Și curge așa dintotdeauna! Apa asta ar putea fi captată, are debit suficient, păcat de ea…”, a spus fostul primar.
Stânca pe care de zeci și zeci de ani curge apa izvorului are ea însăși o culoare stranie, dar asortată cu verdele din jur: arămiu-cenușiu-albăstruie. Iar izvorul, așa cum se arată el vederii astăzi, de-atâta ignoranță și nepăsare de care a avut parte de prea multă vreme de la oamenii pe care ar fi vrut să-i oblojească, pare că și-a creat el singur un sanctuar. Mai mult îl poți privi decât atinge, așa ca pedeapsă, pentru că darul lui nu este folosit. Și dacă totuși, fermecat de frumusețea lui sălbatică, te încăpățânezi să-i tulburi liniștea încercându-i cu degetul răcoarea nașterii, te va seduce din nou, sărat și rece, atât de sărat și atât de rece cât să nu-l mai uiți niciodată…
Să nu-l uiți și să-i dăruiești povestea la cât mai mulți oameni, s-o duci cât mai departe… Pentru că, cine știe, poate printre cei mulți, de-aproape sau de foarte departe, se va găsi cineva care să prețuiască darul neprețuit: apa vindecătoare.
