Autoarea romanelor puțin agreate de liceenii din toate timpurile, dar de mare valoare literară, fapt acceptat de toți criticii de ieri și de azi, Hortensia Papadat Bengescu a locuit o perioadă și în orașul Focșani, unde soțul ei, magistrat de meserie, a fost transferat și chiar numit, prin decizie ministerială, președinte de tribunal local. A stat în Focșani aproape 15 ani, prin diferite case închiriate, nu pentru că nu ar fi avut resurse să-și permită vreuna, ci pentru că prin natura meseriei soțului, familia se aștepta la o mutare profesională în orice moment și nu avea niciun rost să cumpere o locuință pe care apoi să se chinuie să o vândă în grabă și pe bani mai puțini decat costase.
Astfel, cei doi soți au căzut la înțelegere că e mai bine să locuiască cu chirie, trecând prin mai multe imobile din oraș, probabil în căutare dacă nu de chirii mai mici, cu siguranță de mai mult confort pentru numeroasa familie Papadat la care se mai adăugau doi membri suplimentari, un servitor și o bonă. Din cele câteva case în care au locuit, una singură a rezistat până în zilele noastre și încă din vremea regimului trecut a fost însemnată cu o tăbliță ca loc special în care a locuit celebra scriitoare. După un timp, focșănenii au uitat și casa și tăblița și strada, vechii proprietari au vândut imobilul de pe strada Alexandru Golescu de la nr 9 sau l-au partajat prin succesiune, iar noii proprietari, spre cinstea lor, chiar dacă nu mai stăpânesc decât 1/3 din respectiva casă, au restaurat-o, au zugrăvit -o, i-au schimbat învelitoarea, dar au păstrat și o tăbliță, de altă culoare și din alt material decât cea originală, pe care se menționează celebrul personaj care a locuit în trecut între acei pereți.
Despre anii petrecuți la Focșani de Hortensia Papadat Bengescu e mai bine să parcurgem cele consemnate de inimosul focșănean, publicistul timpurilor vechi, numitul I M Dimitrescu, cel ce a lăsat câteva însemnări cu privire la orașul Focșani, care, indiferent cât am fi de preocupați de interesele noastre cotidiene, nu ar strica să le citim într-un oarecare moment al vieții.
Iată ce spunea I M Dimitrescu, care a și cunoscut-o, puțin după moartea scriitoarei: „Acum câțiva ani, într -o zi Uniunea Scriitorilor anunța cu profundă durere încetarea din viață a cunoscutei scriitoare Hortensia Papadat Bengescu. Aceasta a trăit multă vreme în orașul nostru , unde a venit prin 1910 cu soțul său, care era președintele tribunalului. Pe atunci, Hortensia nu scrisese sau încă nu publicase. Era o persoană distinsă, de remarcabilă distincție, de statură înaltă, părul bălai care îi împodobea chipul de femeie, puțin obișnuită. Apărea mai mult singură, strecurându-se discret pe lângă parcul public, pe șosea, pe lângă grădinile pline de flori sau cu pomi încărcați de roade îmbelșugate. Vorbea puțin afectat fără să o facă intenționat. Era fiica generalului Dimitrie Bengescu, înrudit cu scriitorul dramatic cu același nume. De bună seama că Hortensia Papadat Bengescu mai avusese legături cu Focșanii, de când tatăl său fusese comandantul brigăzii locale de infanterie. Ne cunoscuse de când era tânără și poate datorită ambianței locale, datorită amintirilor, găsise aici climatul prielnic să scrie. Trebuie să recunoaștem că soțul ei, magistratul Nicolai Papadat, apreciind talentul soției scriitoare, i-a înlesnit posibilitatea să se ocupe de literatură, scutind-o de greutățile menajului ce i le dădea căsnicia, mai ales că aveau și copii. O mare parte din vreme Doamna se complăcea în lumea, în munca ei, departe de preocupările casnice, pe care le îndeplinea soțul devotat și admirator al tovarășei literată și astfel i-a pregătit ascensiunea în latura scrisului. Ea scria cu zor și cu talent. Într- o zi, în vitrinele librăriilor a apărut volumul Ape Adânci. Hortensia Papadat Bengescu, puțin suspectată în materie de literatură de concetățenii săi increduli, se consacrase, ca atare , de altfel, cu altă ocazie, când citise la o șezătoare scriitoricească locală din operele sale, alături de marii scriitori ai țării.
În mai 1915, Doamna Papadat cu soțul său, cu toți magistrații tribunalului, cu soțiile lor, au cununat pe un mic funcționar din grefa instituției locale de justiție. Era îmbrăcată într -o toaletă deosebit de prețioasă și elegantă care-i stă bine și o făcuse mai tânără. În ziua aceea a fost foarte amabilă, apropiată de toată lumea, fără deosebire. Din deprinderile doamnei prim președinte, persoană distantă, stingheră și rece, nu mai rămăsese nicio o urmă. Totul se contopise în ambianța de frățească democrație …………
În preajma primului război mondial eram mereu concentrat pentru instrucție în garnizoana Focșani ca ofițer de rezervă. Tânărul sculptor Ioan Dumitrescu se împrietenise cu familia Papadat și deseori era văzut pe stradă mergând în compania scriitoarei. Mă împrietenisem și eu cu sculptorul, fire aleasă de artist, având la teatru locurile vecine. În pauză stăteam de vorbă, ieșeam împreună de la teatru și astfel relațiile dintre noi deveniseră tot mai strânse. Într-o duminică din iulie 1917 printr-o coincidență fericită, la teatrul Eminescu din Botoșani, ne- am reîntâlnit la concertul lui George Enescu. Aveam locurile tot alături. Prin asociație de idei ne-am adus aminte și am discutat despre îndepărtatul nostru oraș aflat sub ocupație germană și de familia Papadat…………….
În 1923, după sălășluire de 13 ani printre noi, Hortensia Papadat Bengescu ne părăsea pentru totdeauna, urmându-și soțul care fusese înaintat consilier la Curtea de Apel din București, iar soția scriitoare își găsea alt mediu, mai bogat în relații pentru dezvoltarea și promovarea operelor sale, ceea ce s-a și dovedit. Hortensia Papadat Bengescu pleca din Focșani însoțită de copii mari acum, feciorul ofițer de artilerie și două domnișoare , pe cât îmi amintesc, lăsa în orașul debuturilor sale literare, care o reținuse câtva timp, osemintele tatălui său, generalul Dimitrie Bengescu, veteran din razboiul Independenței și mai lăsa amintirile care o legase de noi, de ambianța noastră provincială, prielnică, mai prielnică poate pentru creații, primele sale creații artistice, unde și ea, după două sute de ani, ca și cronicarul Moldovei, logofătul Miron Costin, staroste al Putnei, în același targ, făcuse iscusita zăbavă cu cititul și scrisul cărților”.
La acestea s-a gândit I M Dimitrescu acum mai bine de jumătate de secol și chiar dacă unii dintre noi îl putem considera un pic melancolic, acest lucru nu ar trebui să știrbească niciun pic din farmecul amintirilor singurului om care a fost martorul ocular al câtorva momente din viața scriitoarei în orășelul nostru, despre care a lăsat și câteva rânduri. Mai mult decât atât, casa de pe Alexandru Golescu de la nr. 9 ar trebui promovată mai mult și poate inclusă într- un circuit turistic județean, dacă, bineînțeles, proprietarul nu va avea nimic împotrivă.
Florin Marian Dîrdală,
Arhivele Naționale Vrancea
