O festivitate emoționantă și plină de învățăminte a avut loc, ieri, la Căminul pentru Persoane Vârstnice din Focșani. Adela Capotă, una dintre cei 53 de beneficiari ai căminului, a împlinit 100 de ani, iar cu acest prilej, ea a fost premiată cu 2.500 lei și i s-a acordat și o Diplomă pentru longevitate de reprezentanții Primăriei și Consiliului Local Focșani. Bucuroasă de numeroșii musafiri, bunica Adela a povestit momentele frumoase, dar și pe cele dificile din viața ei care „a trecut prea repede”, a recitat poezii și a transmis și un mesaj: „Aveți grijă de copiii și familiile voastre, aveți mare grijă, pentru că ei sunt importanți. Și mai ales să nu uitați că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă…”.
O viață de om… Știi când începe, dar nu și când, și nici cum se termină. Anii, unul după altul trec și trec pe negândite, ducând cu ei tăvălugul bucuriilor și suferințelor, împlinirilor și eșecurilor, dezamăgirilor, reușitelor, speranțelor… Și indiferent câți ani peste ani se adună, niciodată, dar niciodată n-am văzut pe cineva să nu mai vrea să vadă încă și încă un răsărit!
La fel ca și bunicuța Adela care a împlinit un secol de existență și care a fost sărbătorită, ieri, de Primăria și Consiliul Local Focșani, dar și de angajații și conducerea Căminului pentru Persoane Vârstnice din Focșani, cărora ne-am alăturat noi, ziariștii… „Într-o sută de ani prin câte-am trecut, numai eu știu… Dacă s-au scurs așa de repede… Acum numai mâinile mă mai ajută, și gura. Că picioarele și ochii, ce-i mai important, nu le mai am. Nu mai pot să merg și nu mai văd nimic de trei ani. Da tare mă bucur c-ați venit!”, a spus bunicuța, când viceprimarul Focșaniului, Marius Iorga, s-a apropiat și i-a luat mâna în mâinile sale. „Acum simțiți și vedeți cu ochii sufletului”, i-a răspuns viceprimarul. „Împreună cu mine sunt și ziariști, le dați voie să vă filmeze, să vă fotografieze?”, a întrebat acesta. „Da de ce nu! Sigur că le dau voie”, i-a răspuns blând centenara.
Și când Marius Iorga i-a înmânat diploma de longevitate și plicul cu premiul de 2.500 de lei, bunica Adela i-a mulțumit spontan, bucuroasă în felul ei: „Cât e aici? 2500 de lei? Ce bine! Acuma poate am de înmormântare!”.
Poezia lui Dragoș Vodă, recitată cu talent de centenară
În camera ei luminoasă, cu icoană deasupra celor două paturi, al ei și al colegei tot imobilizată, care îi calcă pe urme ca vârstă, pe ecranul unui televizor se derulau imaginile unei emisiuni inutile. Pe masă, alături de farfuriuțe și căni, două vaze pline cu flori multicolore dădeau încăperii un sensibil aer festiv. Lângă ea, în pat, la îndemână, bunicuța Adela avea o sticluță cu suc și o pungă cu bucățele mici, pătrate, de napolitane, din care când și când femeia mai lua câte una. Să-și mai îndulcească trecerea timpului. Iar în mintea sa incredibil de ageră, păstrează ca pe o comoară amintirea soțului decedat de mult, a fetei, a nepoatelor și a strănepotului cărora, zice, i-a plăcut atât de mult să le spună pe vremuri povești și poezii învățate pe de rost din cărțile pe care i-a fost mereu drag să le citească.
Deși a făcut doar patru ani de școală, bunica Adela a făcut din lectură o pasiune! „Am citit multe, multe cărți. Mi-a plăcut Eminescu, Tudor Arghezi. Biblia am citit-o de două-trei ori din scoarță în scoarță! Chiar dacă am numai patru clase, acasă, când mă așezam să mă odihnesc o oră, aveam o carte lângă mine. Mi-a plăcut mult cartea «Povestiri istorice». Uite, vă spun și vouă poezia lui Dragoș Vodă care-a câștigat Moldova când a luat-o de la tătari”, a spus, începând să recite fără greș, cu talent, vers după vers, de a lăsat asistența cu gura căscată! „Sărbătorim această doamnă care a împlinit 100 de ani, o vârstă venerabilă și minunată, și suntem mândri că această persoană face parte din grupul de oameni vârstnici găzduiți în Căminul nostru din Focșani. Bine-nțeles că sunt emoționat, am stat de vorbă cu dânsa și nu poți să rămâi insesibil când o persoană de 100 de ani îți recită o poezie! Dacă stau bine să mă gândesc, dacă-mi spuneți să recit o poezie acum, în momentul ăsta, nu cred c-aș fi în stare! Da, este emoționant și frumos acest moment”, a spus viceprimarul Marius Iorga.
Povestea unui secol de viață
Firavă, cu ochii stinși, cu părul alb răsfirat ca o lumină pe pernă și cu chipul patinat de demnitatea vârstei, bunica Adela a povestit cu nostalgie despre gospodăria ei din Cudalbi, județul Galați, despre pământurile pe care le-a muncit cu atâta hărnicie, despre vremurile frumoase când acolo trăia întregita sa familie. „Soțul meu, Grigoraș îl chema, era cizmar, avea atelier acolo, la noi în gospodărie, toată lumea îl cunoștea. A fost concentrat în război între 1941 – 1944 și eu am rămas acasă cu fata care avea un an. Au fost lângă mine mama, tata care m-au ajutat de-am putut răzbi. Cred că atunci mi-a fost cel mai greu din viața mea… Bărbatu-meu, fiind cizmar, și în perioada războiului a fost repartizat să repare încălțămintea soldaților. După ce s-a întors a lucrat iar în atelierul de acasă, dar prin anii 1955 – 1956, când a fost seceta aia grozavă, au scăzut comenzile, nu mai avea de lucru, oamenii sărăciseră din cauza secetei. În 1955 a început seceta, în 1956 s-a uscat tot, iar în 1957 a fost cea mai grea foamete. Fierbea lumea buruieni, făcea terci, care mai avea o lungea cu câte oleacă de mămăliguță… În toți anii ăștia cât nu s-a mai făcut nimic, oamenii au mâncat toate rezervele pe care le aveau, iar în 1957 au început să moară de foame. Am avut neamuri multe care au murit de foame… Da… A fost greu, dar a trecut…”, a povestit bunicuța.
Toată viața a crescut animale și a muncit pământurile, și atunci când acestea i-au fost luate la CAP, și după ce i-au fost date înapoi. Dar mai ales, i-a dăruit toată iubirea fetei sale, care i-a moștenit dragostea pentru carte și a devenit medic. „A terminat facultatea, s-a măritat cu un bărbat care a fost contabil șef la SMT Cudalbi, dar a murit și el. Fiica mea a rămas acolo, la Cudalbi, iar în 2004 eu am venit aici în Focșani la nepoată, că și fiica mea este bolnavă. Din 2011 m-am mutat aici la cămin, și e bine aici. Cât am fost sănătoasă și am putut lucra a fost bine. Dar de trei ani nu mai pot să mă mișc, nu mai văd… Și aici, de bine de rău am de toate, și le mulțumesc la fetele de aici pentru tot ce fac pentru mine, că tare sunt răbdătoare și au muncă grea”, a spus bunica Adela.
Despre familia sa povestește cu mare drag și zice că ar fi fost un mare chin pentru ei să o țină în condițiile date, acasă. „Am două nepoate, foarte bune, deștepte, pâinea lui Dumnezeu. Una e plecată în Italia, căsătorită acolo, cât a fost în țară a fost profesoară de fizică și chimie. Iar cea din Focșani este ingineră la o fabrică de confecții. Strănepot am numai unul, pe Bogdan, care e student la Constanța, la Marină. Mereu mă gândesc la el, că sunt pericole pe mare. Eu când am auzit ce vrea să studieze nu am fost de acord, că e periculos, i-am zis mai bine să se facă doctor sau altceva. Da dacă asta i-a plăcut lui… Așa mi-a zis, bunică, mie asta-mi place. Și atunci, eu ce să mai zic! Stau cu grijă mereu… Dar dacă lui asta i-a plăcut…”, spune bunicuța.
„Aveți grijă de-ai voștri! Viața se schimbă!”
Cu atâta drag a scos la iveală bunica Adela amintirile ei, cu atâta bucurie ne-a primit pe noi, neașteptații săi musafiri, și atât de blânde și pline de adevăr au fost cuvintele sale, încât cu mare greutate ne-am luat „la revedere”. Dar nu ne-a lăsat să ajungem până la ușă că ne-a oprit să ne mai spună ceva: „Să vă mai spun ceva! Aveți grijă și nu vă descurajați, orice ar fi. Că viața se schimbă! Toate trec! Aveți grijă de voi și de familiile voastre! Că știți cum se zice, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă!”, a punctat, râzând.
Să fii sănătoasă, bunică Adela, și să te țină Dumnezeu cu mintea la fel limpede așa încât la anul, pe vremea asta, să putem iarăși povesti!
